A doua zi în Paris a început destul de dimineaţă, cu un mic dejun şi apoi o plimbare mai lungă spre bazilica Sacre Coeur.

Despre această biserică auzisem încă din generală, când am zărit-o pentru prima dată pe coperta unui dicţionar român-francez, alături de Castelul Bran. Părea foarte mare şi foarte albă. Desigur, imaginea de pe dicţionar s-a îngălbenit de timp, iar eu am uitat de ea. Mi-am amintit-o însă de curând, când am citit pe net nişte articole despre Paris. Se află amplasată pe o colină şi oferă un loc numai bun de admirat oraşul, deci clar n-aveam cum s-o ratez.

Traseul spre Sacre Coeur a fost unul tare plăcut, căci în ziua aceea soarele a ţinut cu plimbăreţii. Din Place de la Republique am luat-o pe bulevardul Magenta, apoi pe străduţe. Pe drum, m-am oprit la o hală alimentară, unde pe tarabe erau înşirate tot felul de bunătăţi. Mi-au făcut cu ochiul fructele de mare proaspete, dar am înghiţit în sec, pentru că la hotel n-aveam cum să le prepar. După ce am parcurs o altă bucată de drum, de data asta în uşoară urcare, am văzut în faţă celebra biserică, albul ei strălucitor ieşind în evidenţă pe cerul de un albastru intens.

Am urcat treptele până sus, oprindu-mă la fiecare platformă pentru a admira Parisul, aflat la picioarele colinei. Nici aici nu am scăpat de suvenirurile kitsch.

Bazilica Sacre Coeur din cartierul Montmartre a fost ridicată în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în stil romanic-bizantin. Nuanţa sa extrem de pură se datorează materialului din care este realizată, şi anume travertinului, provenit din cariera Château-Landon din Seine et Marne.

Am intrat, deci, în biserică. Fotografiatul este interzis în interior şi, cu toate că erau mulţi oameni care făceau nestingheriţi poze, am decis să respect această indicaţie. Oricum făcusem o grămadă de fotografii, aşa că m-am simţit cumva “eliberată” că pot doar să mă uit. Atmosfera din bazilică mi s-a părut mai caldă şi mai luminoasă decât cea din Notre Dame, probabil şi datorită ferestrelor din cupolă, pe unde lumina poate trece fără probleme. Mi-am clătit privirea cu vitralii colorate, iar atenţia mi-a fost atrasă de mozaicul uriaş din absidă, despre care am citit că are 480 de metri pătraţi, fiind cel mai mare din Franţa.

După ce am făcut un tur al bisericii, cu ochii la statuile şi decoraţiunile din preajma pereţilor, am ieşit şi am pornit în căutarea punctului de acces spre dom. De data asta n-am vrut să mai ratez panorama din turn, aşa că am plătit biletul de 6 euro şi am început să urc scările mărunte, dispuse într-o spirală capricioasă. Cele 300 de trepte au fost o provocare din cauza spaţiului extrem de îngust. Apropo, dacă suferiţi de claustrofobie nu aveţi ce căuta pe-aici, că riscaţi să vă ia cu crize 😀 După o bună bucată de urcat, am ieşit pe acoperiş, au mai urmat câteva scări mici, iar apoi am ajuns la destinaţie: vârful domului.

Aşa cum îmi imaginam, priveliştea este breathtaking. Parisul se vede foarte alb de aici, cu câteva pete albastre-cenuşii. Clădirile cu hornuri mici şi multe se aliniază cuminţi în anumite zone, în timp ce în altele domneşte haosul. Un grup de clădiri mai înalte se diferenţiază la orizont, marcând un centru de birouri. Desigur, din panoramă nu putea să lipsească turnul Eiffel. Deşi nu mă omor după aspectul lui cam dur, de aici se vedere superb, ridicându-se deasupra clădirilor într-o demonstraţie de individualitate.

După ce m-am învârtit ca un titirez entuziasmat şi am dat roată turnului, am băgat aparatul foto în geantă şi am coborât, păstrând în suflet o părticică din acest peisaj superb. Din fericire, au urmat şi alte surprize pariziene. M-am plimbat prin cartierul artiştilor, Montmartre, cu ochii în toate părţile la clădirile atât de şic, la magazinaşele pline de cadouri şi restaurantele cu meniuri seducător de franceze.

În miros dulce de clătite şi vanilie am coborât spre cimitirul Montmartre, un adevărat muzeu, unde “locuiesc” morţi mai mult sau mai puţin celebri. În miez de toamnă, cimitirul arată ca-n basme (ok, poate nu e cea mai potrivită comparaţie…), cu un covor de frunze galbene, multe flori colorate şi nişte cavouri decorate cu sculpturi impresionante.

Cele mai inedite prezenţe au fost pisicile. Unele s-au camuflat timide printre pietrele cenuşii, în timp ce altele au pozat cu talent în faţa aparatului meu de fotografiat.

Nu am căutat anumite morminte, însă am descoperit din întâmplare locul unde se odihneşte cântăreaţa Dalida, acoperită de trandafiri proaspeţi. Mormântul lui Victor Brauner (pictor şi sculptor român) mi-a atras atenţia prin sculpturile albe evidenţiate de două tufe de flori vesele.

Tot din întâmplare am ajuns în faţa Moulin Rouge, pe care mi-o imaginam mult mai mare. M-am pierdut din nou pe străduţe şi am ajuns într-o mică piaţetă cu restaurante drăguţe unde am luat un prânz târziu.

După vizita la biserică şi apoi la cimitir, a venit rândul… shopping-ului 😀 Window-shopping-ului, mai precis. Am intrat la Galeriile LaFayette de pe bulevardul Haussmann nu în ideea de a cumpăra ceva (e nevoie de un card dolofan pentru asta), ci ca să adulmec un pic aerul de lux şi extravaganţă à la française. Centrul de cumpărături mi s-a părut un adevărat muzeu. În mijlocul tavanului se afla un ditamai bradul (cred) strălucitor, cu rădăcinile susţinute în cupolă şi vârful în jos. Fiind sâmbătă seara, magazinul era în clocot. Multă lumină şi culoare, în interior, dar şi pe-afară. Vitrinele sunt, la rândul lor, adevărate scene de teatru care atrag în jurul lor cumpărătorii prin animaţie şi muzică.

Totuşi, n-am plecat cu mâna goală din marele centru comercial. Mi-am luat un ceai Kusmi, brand cu care făcusem cunoştinţă în Provence şi de ale cărui cutii m-am îndrăgostit iremediabil. Nu-i vorbă, şi ceaiul e bun, însă e destul de scump. Desigur, în comparaţie cu celelalte chestii de prin Galeriile LaFayette, cutia mea de ceai a fost un chilipir.

Bucuroasă de parfumatul ceai şi de punga aferentă, am vrut să mă îndrept spre zona în care se afla hotelul, tot pe jos, pe post de plimbare la apus. Însă Parisul a decis că nu am hoinărit destul în ziua aceea, aşa că s-a gândit să-mi servească încă o porţie de străduţe pitoreşti, de data asta pe înserat. Din greşeală, am luat-o în partea opusă a bulevardului Haussmann, iar după zeci de minute de mers am ajuns… la Arcul de Triumf 😀 De acolo am luat metroul şi am ajuns la hotel, punând capăt unei zile lungi, dar savuroase.