Data trecută când am vizitat Munchenul nu eram cuprinsă de febra panoramelor, aşa că am rămas cu picioarele pe pământ. Acum însă nu am ratat ocazia de a admira oraşul de la înălţimea unor turnuri celebre.

La câteva ore după ce am aterizat la Munchen, m-am îndreptat spre centrul vechi, în Marienplatz, pentru a-mi îndeplini dorinţa de a mă urca în două dintre clădirile-simbol ale oraşului.

Primăria Nouă

Prima pe listă a fost Primăria Nouă, cu faţada ei gotică şi turnuleţele croşetate în piatră. După ce am făcut câţiva paşi în curtea interioară, aflată parcă departe de agitaţia din Marienplatz, am căutat locul de acces spre turn. Nu a fost deloc greu să-l găsesc, mai ales că în faţa mea erau şi alte persoane cu aceeaşi „destinaţie”. Biletul a costat 2,50 euro. Deşi eram pregătită să urc multe scări, n-a fost nevoie, deoarece în turnul primăriei se ajunge cu un lift. Aşadar, în scurt timp am ieşit pe terasa bătută de vânt din cel mai înalt turn al clădirii, de unde am privit nerăbdătoare în jur.

La prima vedere, recunosc că am fost un pic dezamăgită: mă aşteptam ca acoperişurile să se vadă mai armonios, probabil ca la Praga, unde, privit de la înălţime, întreg oraşul era pictat într-o mare de roşu. La Munchen, panorama spre centrul vechi e foarte pestriţă, cu acoperişuri având deasupra diferite elemente, ba chiar şi mici terase cu verdeaţă. Totuşi, în această dezordine aparentă există o armonie, iar oraşul se lasă descoperit destul de uşor, dezvăluind dintr-o privire câteva dintre simbolurile sale: Frauenkirche – inconfundabilă, Primăria Veche – micuţă şi cochetă, Turnul Olympia – ca o săgeată spre cer, Clădirea BMW – originală, Theatinerkirche – colorată în galben, biserica Sf. Petru – graţioasă etc. O privelişte interesantă e cea spre curtea interioară. Am surprins şi o „familie” de acoperişuri roşii şi mi-am notat în minte a mia oară să nu mai anticipez panoramele, plecând la drum cu imagini deja setate.

(click pe imagini pentru a le vedea mai mari)

Biserica Sf. Petru

A doua oprire a fost biserica Sf. Petru, de vizavi, unde am avut în sfârşit ocazia să urc pe scări micuţe de lemn, sprijinindu-mă de pereţi în timp ce încercam să-mi temperez curiozitatea. Primăria Veche şi Frauenkirche se văd superb, răsărind mândre dintre clădiri, şi chiar dacă zumzetul pieţei nu ajunge până sus, agitaţia centrului se simte plutind în aer. Biserica are un acoperiş interesant, îngust, pe măsura siluetei sale, dincolo de care se zăreşte Heiliggeistkirche, dar şi Viktualienmarkt, piaţa cu numeroase bunătăţi. Terasele cu umbrele colorate, la care probabil stau oameni relaxanţi savurând o bere, echilibrează seriozitatea clădirilor şi ferestrele aliniate cuminte, fără prea multă variaţie. Şi de aici se văd acoperişuri cenuşii, cu forme serioase, însă per ansamblu puzzle-ul e puţin mai vesel. La fel ca turnul Primăriei Noi, şi acesta permite o perspectivă de 360 de grade, astfel că poţi vedea foarte bine întreg spaţiul din jur. Nu mai ţin minte preţul exact al biletului, dar cred că a fost undeva la 1,50 sau 2 euro, oricum destul de puţin.

Turnul Olympia

În zona olimpică am ajuns în ultima zi petrecută la Munchen, după-amiaza, când soarele se juca de-a v-aţi ascunselea cu norii decoloraţi, iar lumina era destul de rece. De cum am ieşit de la metrou (staţia Olympiazentrum), m-am aflat în faţa extravagantei clădiri BMW, având aspectul unui motor cu patru cilindri, care împreună cu muzeul şi alte construcţii învecinate formează Lumea BMW (BMW Welt).

Nu sunt pasionată de maşini, aşa că nu m-a tentat să intru la acest muzeu, deşi am înţeles că are foarte multe exponate inedite, care îi impresionează chiar şi pe cei mai profani în ale automobilelor. De data asta însă am spus „pas” şi am mers mai departe, spre Parcul Olimpic, un întreg complex de arene, săli sportive şi alte clădiri, ridicat cu ocazia Jocurilor Olimpice din anul 1972. Se poate spune că aceste structuri au fost clădite pe ruinele celui de-al doilea război mondial, la propriu şi la figurat. Stadionul Olympic se află chiar pe locul unei gropi “săpate” de bombe, ceea ce a facilitat construcţia ansamblului sportiv, acest aspect având şi o semnificaţie simbolică de renaştere. Arhitectura sa este uluitoare, cu acoperişuri de sticlă ce imită forma Alpilor (sau cel puţin asta a fost intenţia), susţinute de cabluri de oţel, într-o îmbinare de forţă şi delicateţe.

M-am luat cu vorba şi am deviat de la panorame 🙂 Toată zona olimpică se vede superb din Tunul Olympia. Platforma panoramică se află la (doar) 190 de metri (din cei 291 ai turnului) şi am ajuns acolo cu un lift rapid, de nici n-am avut timp să mă dezmeticesc. Preţul biletului de acces este de 5,50 euro. O parte din sală era în renovare, aşa că am admirat priveliştea în compania unor zgomote asurzitoare. Prin ferestrele cam murdare am zărit terenurile de tenis, arenele sportive, stadionul, întreaga Lume BMW, clădirile albe din apropiere, dar şi parcul uriaş, încă îmbrăcat în verde. Am descoperit apoi că există şi o platformă descoperită, un pic mai sus, aşa că am urcat spre ea, având în sfârşit o privelişte limpede asupra împrejurimilor. În depărtare am descoperit chiar şi stadionul Allianz Arena. Din Tunul Olympia, întregul peisaj din jur pare desprins dintr-un film SF, datorită aspectului inedit al construcţiilor.

Olympiaberg

După ce am zăbovit minute bune în turn, am coborât cu acelaşi lift rapid şi m-am plimbat agale în jurul lacului, îndreptându-mă spre colina cea mai înaltă, cu o potecă albă şerpuind prin marea de verdeaţă. Despre dealul cu un aspect neted, marcat din loc în loc de copaci, am aflat că se numeşte Olympiaberg. Mi-a oferit una dintre cele mai frumoase privelişti din Munchen, de pe o platformă pietruită, cu câteva bănci, pe care se odihneau biciclişti şi alergători. Am văzut chiar şi un iepuraş cu ochi-n patru, gata s-o ia la goană în orice clipă, dar am reuşit totuşi să-i fac o poză. După ce mi-am umplut sufletul cu linişte şi frumuseţe, am luat-o la vale pe una dintre alei, prin parcul de un verde vindecător.

Ca de fiecare dată, am gustat din plin momentele astea, aflată la înălţime, simţindu-mă ca în faţa unui orăşel de jucărie, unde pot muta piese şi pot aranja casele după bunul meu plac. Nu a fost cazul, însă experienţa în sine a fost un prilej de relaxare, de regăsire.

Concluzie: Dacă sunteţi în Munchen pe low budget sau aveţi puţin timp la dispoziţie, vă recomand să urcaţi în turnul bisericii Sf. Petru, e central, uşor accesibil şi merită tot efortul. Iar dacă aveţi rău de înălţime şi oroare de spaţii înguste şi închise, dar vreţi să admiraţi totuşi o panoramă, Olympiaberg este locul perfect.