Despre “Vila cu clopoţei” de lângă Fântâna Mioriţa auzisem de mulţi ani şi de tot atâta timp se afla pe lista mea cu locuri de văzut în Bucureşti. Am admirat-o doar de la distanţă, de pe trotuarul de vizavi, iar când m-am hotărât într-un final să vizitez muzeul găzduit de ea (Muzeul de Arta Populară “Dr. Nicolae Minovici”), am aflat că e în renovare 😀
Totuşi, după ce am mai săpat puţin pe internet în căutare de informaţii actualizate, am descoperit un alt muzeu Minovici, respectiv Muzeul de Artă Veche Apuseană “Dumitru Furnică Minovici”, aflat chiar în spatele Vilei cu clopoţei, în vecinătatea Gării Băneasa.
Cine sunt aceşti Minovici? O familie care şi-a pus amprenta în domeniul medicinii româneşti moderne, dar şi în cultură, prin pasiunea pentru artă şi frumos. Mina, Ştefan, Nicolae şi Dumitru Minovici au lăsat în urmă o moştenire bogată prin activitatea lor ştiinţifică, socială şi culturală – despre Institutul de Medicină Legală “Mina Minovici” cred că a auzit toată lumea. Nu o să intru în detalii, mai multe informaţii despre familia Minovici găsiţi aici.
Revenind la Muzeul Minovici sau Muzeul de Artă Veche Apuseană, trebuie să vă spun că mi-am dorit atât de mult să văd acest loc, încât am făcut două drumuri: unul marţi, când am aflat cu stupoare că muzeul are program de joi până duminică, şi unul vineri, când am reuşit într-un final să-l vizitez.
Muzeul se află pe o străduţă liniştită, tăcută, unde zgomotul traficului nu este atât de agresiv. Casa a fost ridicată în perioada 1939-1942 la iniţiativa ing. Dumitru Furnică-Minovici, fiind construită în stil Tudor, cu elemente flamande şi veneţiene. Gândită special pentru a găzdui un muzeu, edificiul a beneficiat de experienţa unor specialişti italieni – arhitecţi şi meşteri, iar interiorul a fost amenajat astfel încât să pună în valoare fiecare dintre obiectele colecţiei Minovici. Casa a fost donată Academiei Române în 1945. Parterul găzduia muzeul propriu-zis, iar la etaj era locuinţa familiei. Nu mi-am propus să scriu un istoric al clădirii, aşa că mă opresc aici cu datele istorice, ca să vă povestesc impresiile mele.
Ajungând în faţa gardului de la muzeu, am apăsat cu încredere pe clanţă şi am intrat în curte, însă mi s-a cam tăiat elanul pentru că am fost întâmpinată de un câine cam agitat, din fericire potolit repede de domnul de la pază. Am trecut peste şi am fost condusă în sala principală a muzeului, unde m-a luat în primire un ghid simpatic, care m-a însoţit cu poveşti şi informaţii interesante pe toată durata vizitei. De fapt, a fost mai mult o gazdă decât un ghid, nu am avut impresia că sunt supravegheată (cum se întâmplă prin alte locuri), ci pur şi simplu condusă prin acel minunat spaţiu încărcat de istorie şi artă. Fotografiatul este permis în interior, cu condiţia ca imaginile să nu fie folosite în scop comercial.
Muzeul este micuţ, însă prietenos. Are o grămadă de obiecte superbe, valoroase, achiziţionate de proprietar din Europa, unele datând chiar din secolul al XVII-lea. Poate că termenul de “muzeu” nu e cel mai potrivit pentru a descrie această clădire. Eu m-am simţit ca şi cum m-aş fi aflat în vizită în casa cuiva, deoarece este amenajată efectiv ca o locuinţă, cu câte un bilet explicativ ici-colo (inclusiv cu cod QR!). E o senzaţie de naturaleţe şi de armonie perfectă, nimic nu curmă echilibrul acestui spaţiu (chiar şi întrerupătoarele au o ramă specială, în concordanţă cu stilul interiorului).
Sala foarte înaltă, spaţioasă şi elegantă, impresionează de la prima vedere. Cum intri, în stânga se află biblioteca, păzită de doi lei frumos sculptaţi. Ferestrele luminoase sunt decorate cu vitralii colorate, atent lucrate, având origini germane, austriece, elveţiene sau flamande. Mai există o încăpere mai mică, unde se află o altă masă, cu o incrustaţie migăloasă. Scara în spirală duce la etaj, unde se aflau camerele familiei Minovici, locuite până în anul 2004, când doamna Ligia Furnică-Minovici, soţia inginerului, a încetat din viaţă (acesta decedase în 1982).
Detaliile obiectelor din întreaga casă sunt delicioase, indiferent că e vorba de vitralii, tapiserii, covoare, statui sau obiecte de mobilier. Interiorul este cu adevărat superb, însă eu m-am îndrăgostit de grădina în stil italian, presărată cu mici comori ascunse: statuete, bănci cu modele delicate, basoreliefuri şi alte forme îmbrăţişate de vegetaţie. Dincolo de grădină se află livada Vilei cu clopoţei, o perdea de copaci şi verdeaţă care dă o alură sălbatică locului. Lângă muzeu se vede şi clădirea de birouri vecină, într-un stil diferit, însă din fericire nu foarte înaltă. În această parte din spate a muzeului se pot observa foarte bine grupurile de ferestre îmbinate atât de frumos cu cărămida zidurilor.
Vizita la Muzeul Minovici a fost ca şi cum aş fi călătorit în spaţiu, undeva prin Italia, într-una din celebrele ei vile. Biletul are “exorbitantul” preţ deeee… 1,5 LEI (da, aţi citit bine, 1 leu şi 50 de bani!). Profitaţi la maxim de ghidul-gazdă şi aflaţi tot felul de informaţii inedite despre casă şi istoria obiectelor din ea. Şi, mai ales, bucuraţi-vă de ceea ce vedeţi şi lăsaţi-vă transpuşi în povestea locului 🙂
Muzeul Minovici
Adresă: str. Dr. Nicolae Minovici, nr. 3, sector 1, Bucureşti (aproape de Gara Băneasa şi de Fântâna Mioriţa)
Program: joi – duminică: 9.00 – 17.00
Transport RATB: autobuzele 131, 205, 335, staţia Gara Băneasa
Website: www.muzeuldeartavecheapuseana.blogspot.ro
la Vila Minovici pana anul acesta se tineau Sanzienele si n-am vazut locatie mai incarcata de magie decat gradina muzeului in acele nopti de vara 🙂
Îmi imaginez că e tare plăcut acolo 🙂 Îmi pare rău că n-am apucat până acum să particip la un astfel de eveniment, mai ales că grădina cea mare a muzeului (livada adică) e superbă!
Pingback: În vizită la Muzeul Storck | Romania Pozitiva
Foarte reusita prezentare si pozele felicitari. Ma bucur ca sunt persoane care promoveaza si turismul cultural. Romania are numeroase obiective culturale frumoase ce merita vizitate. Pacat ca nu sunt promovate mai mult.