Se spune că atunci când nu cunoşti bine pe cineva, ar trebui să eviţi discuţiile despre politică, sex şi religie, pentru că sunt subiecte cu potenţial de a genera conflicte. Însă în ultima vreme se pare că mâncarea le depăşeşte. Pentru că de fiecare dată când mai mulţi oameni se aşează la masă împreună ca să mănânce, inevitabil apare pe lista de discuţii subiectul dietelor.
Acolo unde e mâncare, sunt şi discuţii interminabile despre diete, vegetarieni, lapte, gluten şi mai ştiu eu ce alte alimente cu potenţial „exploziv”. Oamenii se contrazic, fiecare o ţine pe-a lui, că nu e sănătos să mănânci carne, ba da, e, dar să nu fie roşie, ba nu, ar trebui să mâncăm doar legume, dar nu din cele de supermarket, ci organice, laptele e rău, iaurtul e bun etc.
Mai de fiecare dată când iau masa în compania unor persoane mai mult sau mai puţin apropiate, observ tendinţa lor de a analiza riguros ce au ceilalţi în faţă şi de a lipi etichete, direct sau voalat, cu privire la conţinutul farfuriei. Dacă nu ai carne la o masă eşti automat vegetarian, dacă mănânci o salată eşti la dietă, dacă nu îţi plac dulciurile eşti ciudat etc.
Când se aşează la masă, în loc să se bucure de ce au în faţă, oamenii încep să vorbească despre diete, cancer şi cum mâncarea nu mai e ce-a fost odată. Cel puţin o persoană îşi aminteşte cu ocazia asta că ar trebui să slăbească sau îşi recunoaşte înfrângerea în lupta cu kilogramele în plus. Şi ceea ce ar fi trebuit să fie un prânz liniştit între colegi sau prieteni se transformă într-o luptă cu argumente încrâncenate despre alimente „permise”, „interzise”, „super-foods”, diete şi alte bazaconii.
Nu ştiu când mâncarea s-a transformat din bucuria de a fi împreună în „Hai să vorbim despre diete!” şi „Hai să criticăm ce mănâncă ceilalţi!”. Nu mai discută nimeni despre cât de delicioasă este mâncarea sau ce bine arată, ci parcă toată lumea se cramponează de partea „dark” a alimentaţiei. Se găsesc unii care să-ţi scoată ochii că nu mănânci destul de sănătos, unii care, dimpotrivă, te iau peste picior că mănânci sănătos sau alţii care cred că nu mai ai cum să mănânci sănătos în ziua de azi şi ţin să te convingă şi pe tine de asta.
Ce fac în astfel de situaţii? De obicei tac, pentru că mi se pare inutil să mă enervez. Încerc să-mi păstrez calmul şi să nu iau la bătaie pe nimeni, gândindu-mă că poate-poate o să înceteze, o să-şi vadă iar de mâncare şi o să discute despre vreme, mondenităţi, politică (!) sau orice alt subiect care să nu zgândăre orgoliile celorlalţi şi să dea naştere la conflicte inutile.
Vă lansez o provocare:
Data viitoare când ne aşezăm la masă în compania prietenilor, ce-ar fi să ne savurăm mâncarea şi nu să o bârfim? Hai să respectăm alegerile alimentare ale celor din jur, indiferent că suntem sau nu de acord cu ele şi să ne vedem de farfuria noastră! Măcar când suntem la masă!
Ai mare dreptate! Şi eu comit astfel de greşeli. Obişnuiesc să-mi bârfesc propria mâncare, ceea ce e şi mai grav!
Bine măcar că ne dăm seama de asta, e primul pas pentru a ne îmbunătăţi relaţia cu mâncarea, dar şi cu ceilalţi “colegi” de masă 🙂
Conştientizarea greşelii e primul pas în remedierea ei.
eu incerc sa procedez exact cum spui tu la final de articol:) pentru asta, a trebuit sa suport, sa aud tot felul de teorii, sfaturi. idei si sa-mi tin gura (efectiv, aveam uneori senzatia ca ma provocau). asa mcar pot sa mestec linistita si sa ma bucur de mancare!
E un adevărat test al răbdării, nu-i aşa? 😀 Mă bucur că reuşeşti să treci peste provocările celor de la masă şi să te bucuri de mâncare 🙂
eh eu ii las sa comenteze pentru ca de obicei se lasa cu ochi dati peste cap la ce mananc eu. dar niciodata nu am impus cuiva stilul meu.
Cam aceeaşi atitudine încerc să o adopt şi eu 🙂
o faza penibila a fost intr-un restaurant in arad (cand mergeam mai des si ma cunosteau); am luat somon la gratar cu salata mixta si am rugat sa ma lase sa pun eu dressingul (ulei de masline si otet balsamic pe salata). vine comanda si tipa “doamna este la dieta?”. m-am uitat la ea: “nu, doamna mananca sanatos”. si am cerut restul la ultimul leu. nu am mai calcat in resto ala de 3 ani and counting
:)) Aş fi avut aceeaşi reacţie ca şi tine. Cum ziceam, dacă mănânci mai sănătos eşti etichetat ca fiind la dietă…
I feel ya si I feel me. Aka simt si eu exagerarea si ca ne luam mult prea in serios si transformam totul intr-o competitie. Poate de asta m-am si relaxat in ultima vreme, refuz s-o mai iau ca pe o batalie, ca pe-un chin, lupta cu kg. Nu, frate, mancare faine si cat trebuie, cum am invatat de-a lungul vremii ca-mi face bine, diversitate de care eu am nevoie ca de aer (love playing with my food) si in rest doar oameni care ma inteleg. Daca vad ca nu inteleg dar tot tin la ei, nu mai vb despre asta..
Discutam despre teorii cat e viata de lunga, daca nu le aplicam tot degeaba. Ori ca sa le aplici trebuie baby steps. Si “tras” linie dupa 1-2-3 ani in care nu are cum sa nu fie mai bine, mai ales daca iti asculti corpul, il iubesti si il hranesti dincolo de a ingurgita ceva. Cat poti si cat iti face placere, restul e rautatea altora.
Îţi doresc să-ţi reuşească, mi se pare cea mai bună abordare :* I’m here if you need me 😉
Multumesc pentru sustinere! Means magic 😀
De câte ori nu am auzit şi eu faza asta cu „mănânci (cat mai sănătos), eşti la dietă/cură de slăbire”…
În fond, aşa cum ziceai şi tu, trebuie să ne bucurăm de mâncare – fără excese, cu câte o mica pofta pe ici pe colo.
În ultimii ani, analiza mâncării a devenit un subiect atât de mediatizat, încât am ajuns să ne gândim de 70 de ori înainte de a a băga ceva în gură. „Facem rău, mâncăm sănătos? Dacă… (şi cu parcă 🙂 )” Sunt atâtea teorii pro şi contra – ultima mai importanta am auzit-o/citit-o referitoare la grâu, care cică ar fi extrem de nociv, chiar dacă e integral.
Asta cu mancarea si partea cu suplimentele alimentare ne mănâncă prea mult timp.
Mâncarea ne mănâncă mult timp, într-adevăr :)) dar nu în sensul bun, din păcate, adică nu pentru că mâncăm în linişte, la masă, fără să ne grăbim, ci pentru că ne pierdem timpul discutând despre ea şi mai ales judecând preferinţele alimentare ale altora.
Da, sunt unele persoane care au probleme cu grâul, dar nu înţeleg cum au ajuns unii la concluzia că e dăunător pentru toţi…
Ah, si eu ajunsesem la un moment dat sa judec tot ce mananca ai mei, dar mi-am revenit (iar asta din cauza ca in copilarie am fost bulimica). Am adus solutii mai sanatoase, le-am aratat ca pizza are gust si daca o faci in casa fara un milion de salamuri si carnati pe ea, fripturile pot fi delicioase si fara o tona de sos, din care mai bine de jumatate este ulei, prajiturile stapanesc pofta de dulce si fara zahar, iar caloriile se ard si daca folosesti doar bicicleta prin oras si nu masina. A mers si inca merge chestia asta, numai ca mai ramane o problema pe care n-o pot rezolva, adica cea a alcoolului. Am incercat tot ce a fost omeneste posibil sa-mi determin parintele sa nu mai consume alcool, mai ales dupa atatea operatii avute, dar n-am reusit. Asa ca am recurs la ultima solutie, adica cea in care nu mai vorbesc cu dansul de mai bine de 4 luni. Nu vad inca nicio schimbare, dar tot sper, sper…
Se spune că exemplul propriu e cel mai convingător 🙂
Cu alcoolul e mai dificil, mai ales dacă persoana în cauză nu conştientizează problema… Bine, asta e valabil în cazuri în care e vorba de exces, alcoolul în sine consumat în limite normale nu mi se pare nimic grav.