Nu trebuie să devii nimic, ci doar să-ţi dai seama cine eşti, atâta tot. Doar să-ţi dai seama cine se ascunde în tine.

M-am apucat de citit „Creativitatea” pentru că eram curioasă ce propovăduieşte Osho, de care auzisem ici-colo. Nu pot să spun că am rămas foarte impresionată de carte, dar am găsit şi pasaje care mi-au dat de gândit.

Fiind scrisă la persoana a doua singular, dă impresia de adresare directă, ca şi cum autorul ar ţine o predică doar pentru cititor. Titlul poate induce în eroare, căci nu este vorba de creativitate aşa cum o definim în mod obişnuit. Mai degrabă se referă la găsirea propriei unicităţi, a sinelui, la eliberarea eului, creativitatea aparţinând fiinţei şi nefiind legată neapărat de descoperirea de idei sau zămislirea de opere de artă.

Osho descrie creativitatea mai mult ca o atitudine care însoţeşte fiecare activitate şi mai puţin ca o inovaţie.

Creativitatea este o atitudine, o abordare lăuntrică, înseamnă se te bucuri, să sărbătoreşti, să fii prezent în tot ceea ce faci. Este o calitate pe care o aduci în activitatea pe care o desfăşori. Nu contează ceea ce faci, ceea ce contează este să pui suflet în ceea ce faci.

Când îţi spun să fii creator, nu vreau să spun că trebuie să te faci pictor sau poet. Ca să fii creator, lasă-ţi viaţa să fie o pictură, lasă-ţi viaţa să fie un poem.

Când inima este trează, când inima dansează de recunoştinţă adâncă, când inima este în acord, în armonie cu existenţa, din acea armonie se naşte creativitatea.

Unul dintre sfaturile sugerate de Osho pentru regăsire şi, deci, pentru creativitate, este să punem în stand-by mintea, să petrecem câteva momente fără să ne gândim la nimic (stare care pe mine încă mă depăşeşte). Relaxarea este tocmai această detaşare, a aprecia momentul prezent aşa cum este el, a intra în tine şi a te dilua, a te contopi cu universul. Verbul magic este „a fi”.

Relaxarea vine numai atunci când în viaţa ta nu există trebuie. Relaxarea nu e numai a corpului, nu e numai a minţii, ci a întregii fiinţe.

Relaxarea înseamnă că acest moment e mai mult decât destul, e mai mult decât se poate cere şi aştepta.

Acest dolce far niente nu este însă egal cu pasivitatea, ci mai degrabă cu ideea de a fi prezent, de a te implica total şi conştient în ceea ce faci, indiferent de activitate.

Nu trebuie să te duci la vreo şcoală pentru a învăţa creativitatea. Tot ce trebuie este să intri în tine şi să ajuţi eul să se dizolve. Nu-l susţine, nu-l întări, nu-l alimenta.

Nu vei găsi sensul uitându-te. Trebuie să devii participant. Sensul vine prin participare. Participă la viaţă! Participă cât mai profund, cât mai total cu putinţă. Riscă totul pentru participare. Dacă vrei să ştii ce e dansul, nu te uita la un dansator, învaţă să dansezi, fii tu dansator. Dacă vrei să cunoşti ceva, participă.

Pentru a reuşi să ne regăsim trebuie să învăţăm să ascultăm, să fim mai receptivi. Foarte interesantă comparaţia între ochi şi urechi, respectiv între a privi şi a asculta:

Când te uiţi la cineva eşti agresiv. Când asculţi pe cineva eşti receptiv. De asta uitatul lung la cineva devine vulgar, nepoliticos, nemanierat. Există o anumită limită. Psihologii spun 3 secunde. (…) dacă te uiţi mai mult de atât, atunci deja nu te uiţi, te holbezi, ofensezi persoana, îi încalci intimitatea. Dar ascultarea nu are limită, pentru că urechile nu încalcă nimic, ele rămân la locul lor. Ochii au nevoie de odihnă, urechile nu.

Astea au fost citatele care mi-au plăcut, dar sinceră să fiu nu ştiu dacă le-am înţeles aşa cum le-a gândit autorul. Per total, aş zice că e o carte care se digeră uşor, numai bună de citit înainte de culcare.