Pe Ovidiu Buta l-am mai auzit vorbind pe la TV, dându-şi cu părerea despre cum sunt îmbrăcate vedetele şi la prima vedere mi s-a părut cam prea acid şi veşnic nemulţumit. Am văzut apoi cartea lui şi m-am gândit că citind-o o să-mi pot face o părere mai clară despre modă, dar şi despre cum vede situaţia un jurnalist specializat pe acest domeniu.

“Victima modei” este, de fapt, o culegere de aticole scrise de Buta pentru reviste ca Elle, Exces, Cosmopolitan sau Dialog Textil. Dar spre deosebire de cărţile de acest gen, care forjează la maxim o idee-două şi restul bat câmpii, în cazul de faţă fiecare articol are personalitatea lui. Am apreciat foarte mult faptul că opiniile sunt scrise într-un stil plăcut, natural, cu urme de ironie, însă fără ca autorul să se chinuie să pară interesant prin metafore şi subînţelesuri complicate.

O parte este dedicată designerilor şi artiştilor celebri şi cuprinde informaţii despre viaţa, lansarea lor şi cum au influenţat moda. Mai sunt şi nişte relatări de la Milano Fashion Week şi Londra Fashion Week de prin anii 2000, parte care, drept să spun, m-a cam plictisit, eu fiind uşor profană în ale modei „nebune”, ca să zic aşa, adică aia haute couture. Nu m-au impresionat prea tare nici tendinţele de sezon (din anii trecuţi), dar, repet, probabil din cauză că pe mine succesiunea trendurilor şi a culorilor „la modă” nu mă pasionează deloc.

Am citit cu plăcere însă articolele despre culisele modei, despre fashion victims, fashion icons, evoluţia modei autohtone, istoria costumului bărbătesc şi semnificaţiile acestuia, despre brandurile româneşti şi numele lor (ştiaţi că Tina R vine de la Tînăr? Sau că Just Sons Studio face trimitere la firmele interbelice de tipul „tatăl şi fiul”?). Partea pe care am gustat-o însă cel mai mult a fost aceea în care sunt comentate părţile ascunse ale modei şi miturile care „bântuie” domeniul:

• Falsul mit al rochiei negre – Rochia neagră este într-adevăr o opţiune bună pentru a fi elegantă, însă ea are nevoie de o pată de culoare „care să facă diferenţa între o apariţie reuşită, la modă, şi o înmormântare reuşită”. Little black dress permite focalizarea atenţiei asupra a ceea ce vrei să pui în valoare, însă doar dacă este completată inteligent de accesorii.
• Sindromul copy paste – Fotografiile ar trebui să fie o sursă din care fiecare să preia ceea ce i se potriveşte ca personalitate, ca stil şi ca fizic, nu doar să reproducă o ţinută din revistele de modă: „un editorial de modă trebuie tratat ca atunci când tovarăşul profesor ne pune să scoatem ideile principale din text”.
• Brand, sweet brand – Brandurile sunt doar nişte instrumente simbolice, ele nu garantează însă reuşita unei ţinute.
• Nimeni nu poate să poarte aşa ceva – De fapt, unele haine nu se adresează tuturor, ci au un public ţintă bine stabilit. Moda cuprinde o gamă largă de produse, din care fiecare este liber să ia ce i se potriveşte.
• Haina îl face pe om – În prezent nu putem nega ca imaginea contează. Haina nu îl face pe om neapărat, dar îl poate evidenţia, poate atrage atenţia asupra calităţilor sale.

Mi-a mai plăcut şi comentariul despre preţul modei, pentru că şi eu m-am întrebat, de multe ori, de ce unele haine costă atât de mult, mai ales că la prima vedere nu au nimic, dar nimic, deosebit. „Vedetuţele” (ce tare sună!), pentru a suplini unele lipsuri, sunt cele care au indus ideea că un produs de lux trebuie consumat la scară largă, iar dacă acesta costă mult, asta înseamnă că este de marcă şi este bun. Mă gândesc că este vorba şi de demonstrarea potenţei financiare, căci unele mărci sunt sinonime cu „foarte scump”. Cu toate acestea, din fericire, a fi îmbrăcat bine nu presupune neapărat preţuri exorbitante, ci în primul rând bun gust şi nişte cunoştinţe minime:

Că moda costă de multe ori obscen nu mai este de mult un mit, este realitate. Mit este faptul că trebuie să plătim acest preţ deoarece nu există alte variante. Nu ştiu cum de am uitat că a fi la modă nu înseamnă doar să ai bani, ci şi creier.