Oamenii au tot felul de pasiuni, mai mult sau mai puţin benefice. Când însă ajung să fie de-a dreptul dependenţi de acestea şi nu-şi mai pot imagina viaţa fără ele, ajungând la excese, deja vorbim de obsesii. Avem: dependenţa de cumpărături, de curăţenie, obsesia de a fi slab (ă) – anorexia, de a fi bronzat(ă) – tanorexia, etc. Toate acestea au efecte nocive şi sunt periculoase deoarece reprezintă comportamente duse la extrem. Persoanele care suferă de aceste afecţiuni pierd din vedere faptul că mai există şi alte lucruri care merită atenţie.

Despre tocurile înalte ca obsesie nu aud prea des şi mă miră, pentru că e o „boală” des întâlnită, având în vedere că pantoful stiletto a devenit un fel de expresie a feminităţii. Dar de unde pasiunea asta a domniţelor pentru obiectele de încălţăminte?

Dintr-o sursă „neoficială” am aflat o posibilă cauză: indiferent de variaţiile de greutate de obicei inerente femeilor, pantofii rămân fideli. Altfel spus, te slujesc fără să ţină cont de câte kilograme ai mai pus pe tine. Ceea ce nu se poate spune despre majoritatea bluzelor, rochiilor sau a pantalonilor.

Dacă ne mai jucăm aşa cu imaginaţia, tot neştiinţific, observăm că majoritatea tocurilor înalte sunt şi subţiri, adică exact cum se presupune că ar trebui să arate o femeie, conform şabloanelor actuale. Poate femeile se chinuie să meargă pe tocuri ca o metodă de auto-pedepsire pentru că nu sunt suficient de bune şi nu ştiu să se iubească. Sau probabil reprezintă o dorinţă de a fi mai înalte, pentru a fi „mai egale” cu bărbaţii. Dar să n-o dăm în analize freudiene: probabil că femeie aleg tocurile înalte pur şi simplu pentru că le fac să se simtă bine şi dau impresia de picioare lungi şi frumoase.

Nu sunt împotriva tocurilor înalte, nu mă înţelegeţi greşit. Sunt şic, feminine, la modă. Dar purtate la ocazii speciale, nu zilnic, de dimineaţă până seara, uneori şi noaptea. Personal, tocurile exagerat de înalte mi se par de-a dreptul hidoase, pentră că, la fel ca unghiile false foarte-foarte-foarte lungi, dau senzaţia de artificial.

Ce înseamnă extrem de înalte? În general, tocurile care depăşesc 5 cm sunt considerate periculoase. Eu aş spune că tocurile prea înalte sunt cele pe care arăţi caraghios mergând şi, dacă eşti sinceră cu tine, sunt teribil de inconfortabile şi te chinui să mergi cu ele. O persoană care are nevoie de ajutor pentru a păşi pe tocuri nu e o imagine prea plăcută. Desigur că puterea exerciţiului îşi spune cuvântul şi în acest caz, iar unele femeie reuşesc să nu arate (prea) ridicol când merg pe hiper-tocuri. Însă durerea e tot acolo.

Refuz să cred că a fi elegantă presupune a fi încălţată cu tocuri de 20 de centimetri. Eleganţa înseamnă mai mult decât a fi îmbrăcată şi încălţată la patru ace, e ceva ce ţine de atitudine, de comportament. Iar dacă totuşi nu ne imaginăm mergând altfel decât pe tocuri zi de zi, putem măcar să alegem tocuri mai mici, mai stabile, eventual nu foarte subţiri sau pantofi cu talpă ortopedică.

Îmi imaginez că multe doamne şi domnişoare nu ştiu că tocurile înalte creează probleme de sănătate şi pe termen lung, altfel nu văd de ce s-ar auto-flagela purtându-le. Încălţămintea cu ditamai tocul pune o presiune uriaşă pe degetele de la picioare, deoarece în acest caz greutatea nu este distribuită uniform pe toată suprafaţa tălpii. Schimbând centrul de greutate al corpului, tocurile înalte afectează echilibrul, putând cauza probleme la tendonul lui Ahile sau monturi. În plus, pericolul de a luxa glezna este foarte mare, mai ales dacă femeia care poartă tocuri nu ştie să meargă pe ele.

Şi de la înălţimea celor 1,55 cm ai mei, susţin cu tărie că nu, nu e nevoie să fim înalte ca să fim frumoase şi încrezătoare 😛

Privirea nu în jos, nici în sus, ci în faţă. Şi, cel mai important, zâmbiiiiţi 🙂