„Trebuie să fac economii”, „Trebuie să mănânc mai sănătos”, „Trebuie să merg la sală”, „Trebuie să petrec mai mult timp cu familia” etc.
Aud foarte des în jurul meu cuvântul „trebuie” şi primul gând care îmi vine în minte este că după el urmează o obligaţie, o constrângere. Dar de cele mai multe ori nu este aşa. Am ajuns să îl asociem pe „trebuie” şi cu acţiuni plăcute, care se presupune că ne relaxează şi cu care suntem de acord.
Trebuie doar să mori. În rest, nimic nu e obligatoriu.
„TREBUIE” este un verb impersonal, care dă senzaţia de ceva impus din afară, asupra căruia nu avem nicio putere. Utilizându-l în exces lasă impresia că nu avem putere de decizie şi că tot ceea ce facem este hotărât de alţii, iar noi doar ne supunem.
De fapt, prin „trebuie” ne eschivăm în faţa noastră şi a celorlalţi, evitând să ne asumăm răspunderea pentru ceea ce facem sau dorim, ne este frică de ceea ce suntem.
Activităţile pe care „trebuie” să le facem sunt fapte pe care noi consimţim să le facem pentru că aşa ne este mai bine. De exemplu, merg la sală pentru că vreau să fiu în formă, să arăt bine, nu pentru că „trebuie”. Nu ne obligă nimeni să mergem la sală, o facem pentru că ştim că aşa este cel mai bine pentru noi şi pentru sănătatea noastră.