În toată agitaţia din centrul vechi al Bucureştiului, pare greu de crezut că există şi locuri liniştite, unde te poţi refugia din calea frământărilor zilnice şi a momentelor mai puţin plăcute.
Nu mai ştiu cum de am ajuns aici şi când, dar multă vreme nici n-am bănuit că în buricul târgului se ascunde un astfel de loc. Când am descoperit Biserica Stavropoleos, mi s-a părut fascinantă prin formele sale, cu detalii frumos sculptate, iar partea care m-a încântat cel mai mult a fost curtea. E un loc plin de pace, care îmbie la reflexie, unde îţi vine să tragi aer în piept cu nesaţ şi să prinzi astfel puţin curaj pentru a înfrunta viaţa.
Biserica Stavropoleos a fost ridicată în prima jumătate a secolului XVIII, în curtea unui han, iar numele reprezintă forma românească a termenului grecesc Stauropolis, adică “Oraşul Crucii”. Ca şi Palatul Mogoşoaia, construcţia aparţine stilului arhitectural brâncovenesc (neoromânesc).
Curtea îmi pare un fel de microunivers unde domneşte calmul, scăldat de o lumina blândă şi mărginit de coloane cu arcade elegante. Câteva detalii simple, ghivece cu flori roşii, verdeaţă ici-colo, umbră primitoare – toate astea îţi fac gândul să zboare la un alt timp în care totul este mai simplu şi mai bun. Masa cu scaune e o invitaţie la reculegere, ca şi cum ne-ar sfătui să ne oprim puţin, să ne odihnim, iar pentru câteva clipe să uităm de agitaţie şi tristeţe. Atmosfera intimă din acest mic spaţiu magic rămâne aceeaşi chiar şi atunci când, vara, mai ales în weekend, poposesc în curte mulţi turişti curioşi.