A patra participare la Timișoara City Marathon mi-a adus locul patru 🙂 Un loc patru norocos, pentru că la acest concurs la maraton se premiază primele cinci alergătoare și primii cinci alergători.

Derulăm un pic timpul înapoi. Aventura începe în ziua dinainte, când am vrut să fac un mini-stretching stând pe scaun și m-am trezit cu o durere înțepătoare în gleznă și călcâi. Ce poate fi mai ironic decât să te accidentezi în tip ce stai jos?? Să te accidentezi în timp ce stai jos… iar mâine ești înscrisă la maraton.

Ajung acasă, mă tratez cu gheață, mă cremuiesc bine, îmi pun compresie și mă bosumflu. În condițiile astea nu pot să alerg. Și cine știe pentru cât timp o să stau pe bară. Îmi fac scenarii de tot felul, dar după vreo câteva ore îmi dau seama că nu mai am nimic la picior și că pot să zburd iar. A fost doar o alarmă falsă! După această mică „dramă”, nu cred că m-am mai simțit vreodată atât de entuziasmată pentru o cursă și atât de recunoscătoare să fiu la linia de start.

Dimineața începe devreme și ploioasă. Nu așa tragic cum amenința prognoza meteo, dar suficient cât să avem parte de un mic duș matinal. La Otelec, locul de start, m-am bucurat să întâlnesc mai mulți alergători ca niciodată, unii aflați la primul maraton. Timpul se scurge repede și pornim spre Timișoara, pe pista de biciclete.

Pentru început m-am gândit la un ritm de 5:05-5:10 (n-am avut antrenament pentru mai repede). Zis și făcut. Pista de biciclete merge în linie dreaptă spre oraș, ceea ce poate fi monoton,mai ales când nu sunt alergători prin jur. O bună bucată de timp am persoane în față și îmi e ușor să țin ritmul. De la un moment dat încolo, se cam golește pista și nu mai e fun. Noroc cu bicicliștii și alergătorii care nu sunt în concurs și care mai animează zona, venind din sens opus.

Sunt în extaz când văd podul de la Utvin, pe care-l aștept mereu cu nerăbdare. Nu că ar deveni mai ușor, dar deja începe să miroasă a finiș. Sau cel puțin așa credeam atunci.

Planul de la start funcționează până la km 33, când se strică distracția. Sau pot să zic că începe distracția, dacă „luptă pentru supraviețuire” poate fi sinonim pentru „distracție”. Îmi amorțește umărul și mă deranjează un pic, nu mai am chef să iau ultimul gel, mă ajunge oboseala din urmă. Toate astea se rostogolesc și mă fac să încetinesc mult. Partea bună este că în oraș dau de alergătorii de la semimaraton pe traseu și din nou atmosfera se îmblânzește. Mai un salut, mai o încurajare, altfel trec kilometrii.

Mental, aleile din Parcul Maria mi se par un labirint fără sfârșit, deși sunt marcate bine și voluntarii energici ne încurajează. Obiectivele mele principale sunt acum să nu mă opresc și să nu mă împrăștii pe jos. Asta în timp ce NU mă uit la ceas, să nu mă demotivez de tot.

Coborârea în Infern… pardon, prin pasajul Michelangelo se face simțită din plin asupra gambelor mele, dar nici stomacul nu e prea fericit.

Când ajung la stadion, un gând seducător îmi trece prin minte: să merg un pic, măcar 400 de metri. Îmi văd însă de alergat, cu gândul că nu mai e mult. Acum chiar nu mai e mult. Gândul devine realitate când fac stânga pe lângă Filarmonică și ajung în Piața Victoriei, unde sper din tot sufletul că se află linia de finiș. Speranța e reală. Iată că trec în sfârșit pe sub poarta mult așteptată, în 3:35:56. Cum spuneam, locul 4 la Open Feminin (din 25 de participante) și locul 2 la categoria de vârstă 30-39 ani. Pe ceas mi-au ieșit 41,75 km.

Dacă mă uit în poza surprinsă după ce am terminat cursa, pare că vreau să bat pe cineva :)) Nu e cazul, ba chiar entuziasmul de la finiș l-a depășit pe cel de la start, iar după ce mi-am revenit și m-am schimbat în haine uscate și călduroase, am reușit să mă bucur de zi și de eveniment. Ca de obicei, un concurs cu mult suflet, cu energie, voluntari și organizatori dedicați!