„Ce amator!”

Adică „Ia uite ce praf e, nu se pricepe deloc la X lucru.”

În limbajul curent, amatorismul este sinonim cu lipsa de pricepere, mai degrabă decât cu a face un lucru de plăcere, nu ca meserie sau pentru a excela.

Surprinzător, „amator” vine din latină, chiar din verbul amare – „a iubi”. Adică să faci lucrurile pur și simplu de dragul de a le face, din pasiune, pentru că îți place domeniul sau procesul în sine. Sigur, poți transforma anumite pasiuni în joburi sau măcar în surse extra de venit. Uneori s-ar putea să câștigi o sticlă cu vin (sau mai multe).

Pentru mine, în alergare, amatorismul înseamnă (și) mai multă joacă, relaxare, renunțare la perfecțiune și permisiunea de a greși mai des. Accentul pus mai mult pe bucurie, mai puțin pe rezultat. Să faci un lucru fără să urmărești obligatoriu să fii (cel) mai bun. Desigur, și profesioniștii pot trăi cu bucurie alergarea, iar amatorii pot să-și propună să obțină rezultate ambițioase; nu cred că e o situație de tipul “alb vs. negru”, pasiune vs. performanță, ci mai degrabă că se îmbină în proporții diferite, în funcție de moment și de fiecare om. Iar asta e ok.

Cred că e bine să avem și pasiuni pe care le facem din plăcere, chiar dacă nu au nimic productiv, inteligent, creativ sau extraordinar. Pentru mine, alergarea e o pasiune.

Cred că nu e nevoie sa fim mereu buni sau performanți în pasiunile noastre. Iar asta poate fi eliberator și motivant deopotrivă.

*Ideea acestui articol a pornit tocmai de la o imagine mai veche văzută pe contul de Instagram al lui James Clear, care explica proveniența cuvântului și legătura cu verbul a iubi.

Acest articol face parte din seria „24 de zile despre alergare”