S24H 2019. Toate zidurile

Toate zidurile de care nu m-am lovit până acum în alte curse mi s-au pus în cale la S24H 2019. Și mentale, și fizice.

M-am înscris pentru a treia oară la S24H și tot pentru a treia oară la proba de 12 ore, o cursă pe gustul meu, nici prea lungă, nici prea scurtă. E timp de alergat, socializat și mâncat, dar apoi poți dormi liniștit într-un pat confortabil, după ce ai stat aproape o oră sub apa fierbinte de la duș.

S24H Family

Mi-am propus să mă bucur de weekendul competiției ca o de mini-vacanță, căci pentru mine asta a ajuns să însemne Timișoara, mulțumită S24H: un loc de relaxare și reîncărcare de baterii, în ciuda efortului. Asta se datorează mai ales oamenilor speciali pe care cursa asta reușește să-i adune an de an pe malul Begăi, în Parcul Copiilor.

Am intrat în atmosfera magică încă de vineri, când am fost să-mi iau kitul și să stau la ședința tehnică & pasta party. Mi-a fost ușor să mă conectez cu oamenii de acolo, cu alergătorii și echipa, deși pe mine scrie mare “introvertit”. Eram trează de la 3:30 dimineața și totuși am avut energie toată ziua, până seara târziu, livrând și primind îmbrățișări. Ca să vezi ce face atmosfera ultra dintr-un om 🙂

Foto: S24H

Nu mi-am stabilit un target de kilometri, ci mi-am făcut doar un fel de plan de ritm. Că tot am ținut-o în PB-uri pe la diverse curse de la începutul anului, înseamnă că sunt în formă și pot să plec cu un 5:40 min/ km, pace pe care să-l țin vreo 50-60 km, apoi să trec la un 5:50-6:00, după care… mai vedem. Wrong.

Cursa începe (prea) bine

Planul a funcționat de minune 50 km. Am fost constantă de nici mie nu mi-a venit să cred. Alerg, zâmbesc, mai salut pe unul, pe altul, vremea e minunată, ce mai, mă simt în formă. Laitmotivul acestei curse a fost privitul la ceas, transformat într-un adevărat tic.

Deși site-urile meteo amenințaseră cu ploi și furtuni, am avut parte doar de două mini-dușuri, atât cât să ude asfaltul, care s-a uscat în vreo jumătate de oră. Ar fi mers o idee mai răcoare, iar asta aveam să simt din plin în momentele care au urmat.

Fără baterie

După 50 km de euforie, s-a dus bateria. Nu la ceas, ci la picioare. Pur și simplu. M-a lovit oboseala și mușchii de la picioare au început să mă doară tot mai tare (începuseră ei de pe la 30 km să dea ceva semne…).

M-am tot oprit la punctele de alimentare, sub pretextul unor mici pauze, iar apoi am început să alternez alergatul cu mersul pe porțiuni de 300-400 de metri – chestie pe care o urăsc din tot sufletul, dar n-aveam ce face, în condițiile de față.

În timpul ăsta, o grămadă de alergători rulau pe lângă mine, inclusiv rachetele de la 24 de ore.

Și cum alergam eu așa în reluare, m-a pălit foamea. Am început din nou opririle la mesele cu bunătăți, din care nu m-am sfiit să înfulec cu mare poftă. Mno, mai aleargă dacă poți. Pe lângă durerile musculare de la picioare, acum mai aveam și un stomac plin. Am preferat s-o las mai moale, iar cunoscutele gânduri de “Nu mai vreau curse din astea lungi/ Cine m-a pus?/ Gata, e ultima dată” și-au făcut și ele apariția (S-au evaporat până la final).

Foto: Daniela Bodea

Încet-încet m-am recompus, cu ajutorul încurajărilor de la voluntari și de la ceilalți alergători, care au fost minunați 🙂 Tot praf mă simțeam, dar măcar mi-a mai revenit un pic zâmbetul. Voluntarii mi s-au părut mai entuziasmați și mai numeroși decât anul trecut, iar prezența lor a fost o gură de aer proaspăt.

Și iată-mă pe la km 75 că prind chiar un pic sub 6 min/ km, vizualizându-mă cum alerg ca o săgeată. N-a durat mult, din păcate.

La km 100 (în sfârșit!), când aveam 10 ore și 10 minute de alergare, m-am simțit mai ușurată și am început să calculez dacă îmi rămâne timp să mai fac măcar 10 km. Mi-ar fi fost rușine altfel, în condițiile în care la prima cursă de 12 ore, acum 3 ani, am scos 107,8 km.

Amintindu-mi acum de cursă, îmi dau seama că nu m-am gândit că aș putea să mă retrag. Până la urmă, dacă nu e un pic de suferință, dacă nu tragi de tine, unde mai e bucuria unui ultra?! Să te confrunți cu dureri sau situații neplăcute, despre care știi însă că vor trece, e însăși provocarea unei astfel de curse. Da, e ușor să filozofezi când stai în fața unui laptop, la câțiva metri de pat, dar bineînțeles că atunci nu gândeam deloc așa zen.

Mai niște nectarine, niște struguri (Doamne, cât de buni au fost!), ceva gheață pe mâini și mai alerg puțin. Da’ doar puțin, până trec de zona de corturi, unde sunt mulți susținători și mi-e nu-știu-cum să merg.

La restaurantul de peste Bega a fost o nuntă cu muzică faină, care a picat la fix, pe lângă melodiile antrenante care se auzeau în zona de start, de la S24H.

Spre finalul celor 12 ore, după ce am luat săculețul de nisip, am prins energie doar gândindu-mă că mai e puțin. Deja parcă vedeam lumea cu alți ochi. Ceasul meu s-a dus la culcare pe la km 109, dar la următoarele ture m-am uitat oricum la el, din obișnuință.

113,34 km a fost rezultatul final și locul 1. N-ați fi zis, probabil, la cât m-am plâns în articolul ăsta. E clar că n-a fost cea mai strălucită cursă a mea, dar măcar am terminat-o okeiuț, inclusiv din punct de vedere fizic. Iar zidurile au căzut spre final, cu zâmbetele și îmbrățișările primite de la alergători și echipa de organizare.

Foto: Alex Damian

Concluziile

Primul lucru la care m-am gândit a fost că am plecat prea tare. Uitându-mă pe split-urile la km și comparându-le pe cele de la S24H cu cele de la Belgrad (unde în martie am reușit 120 km în 12 ore), văd că diferențele sunt de doar câteva minute, însă au contat. La S24H, la 50 km aveam 4 ore 43 min, față de 4 ore 49 min la Belgrad. Doar că la Belgrad era prima cursă din an, eram 100% odihnită, pe când acum s-au mai adunat ceva alergări montane unde am tras tare. Niște antrenamente de viteză m-ar ajuta cu siguranță, doar că eu nu le suport :))

O altă chestie care nu cred că mi-a prins bine este că am stat prea mult fără să mănânc la începutul cursei, de-asta mi s-a și făcut extrem de foame mai apoi.

Nu o să zic nimic de soare și vreme, prefer să mă concentrez pe chestiile pe care le pot controla.

Legat de competiție în sine, mi se pare că e din ce în ce mai mare concurența la proba de 24 de ore, iar alergătorii obțin rezultate tot mai bune (Florin a făcut 244,545 km, iar Mara, 215,479 km – cele mai lungi distanțe alergate de români, la masculin și feminin, până acum, la 24 de ore).

Părerea mea e că S24H, dar și organizarea Campionatului European de 24 ore alergare la Timișoara, în 2018, au trezit apetitul multora pentru alergările lungi. Acum 5-6 ani, nu prea auzeam de mulți români care aleargă ultramaratoane (mai ales pe asfalt), pe când acum parcă a devenit tot mai frecventă/ promovată “nebunia” asta. S-ar putea să fie doar o impresie, dar e clar că în prezent ultramaratonul nu mai pare ceva SF pentru mulți alergători români.

Next

Deci, ce urmează acum? 24 de ore?

Probabil că nu. Mi se pare o cursă greu de digerat, iar ideea de a sta o noapte trează și de a alerga în timpul ăsta (încă) nu mă încântă.

Până una-alta, urmează câteva zile de pauză și odihnă + vacanță 🙂

13 thoughts on “S24H 2019. Toate zidurile

    1. Dan

      Draga Andra, ca de obicei imi place cum scrii dar acum vreau sa si inteleg ce scrii. Poti sa-mi faci un vocabular cu ce nu inteleg ?
      1. ce e S24H ?
      2. cine sint acesti ” oameni speciali ” de pe malul Begai ? ceilalti alergatori ?
      3. ce este “kitul” si “sedinta tehnica” ?
      4. inteleg cine sint alergatorii. Dar cine e echipa ?
      gata pentru acum, ma opresc, nu vreau sa-ti smulgi chiar tot parul din cap.
      Alte intrebari iti pun altadata. Si, da, scrie ceva despre vacante, astept mai putina tehnica.

      Reply
      1. Andra :) Post author

        1. “Concursul internaţional de alergare de anduranţă S24H este o cursă de ultramaraton care presupune parcurgerea unei distanţe cât mai mari în decursul a 6, 12 sau 24 ore de alergare, pe o buclă cu lungimea de 1222,48 metri, asfaltată şi iluminată nocturn. Competiția are loc în Parcul Copiilor “Ion Creangă” din Timișoara.” https://s24h.ro/ro/
        2. Da, ceilalți alergători, susținătorii și echipa de organizare, cei care se ocupă de concurs.
        3. kit = pachet cu produse și servicii primit la o cursă (inclus în taxa de participare) – poate conține tricou, produse pentru sportivi (batoane, băuturi, creme pentru relaxare musculară etc), vouchere de reduceri etc.
        ședința tehnică = prezentare a cursei, în seara de dinainte
        4. Echipa de organizare – oamenii care organizează cursa de alergare.

        Sper că te-am lămurit, cât de cât 🙂

        Reply
        1. Dan

          Ddddaaaa!!! Dar cine e cel sau cei, care organizeaza cursa ? E o firma ? Si inteleg bine ca pentru a participa, platesti aceasta taxa de participare ? Si ceeace capeti ca “kit” nu poti sa-ti cumperi singura in alte parti, si sa fie ce vrei tu si nu ce-ti pun organizatorii in Kit ?
          Si organizatorii din ce traiesc cind nu organizeaza curse ?

          Reply
          1. Radu

            la ce taxe percep nu cred ca au probleme mari din a trai….organizator este o doamna…imi scapa numele…cam toti organizatorii de la noi sunt ONG-uri gen asociatii sportive sau fundatii..putini o fac gratis sau tandi pe mandi, ci o fac clar si pe fata si fara pic de scrupule pentru a scoate foarte multi bani.
            O exceptie notabile, zic eu, sunt doua competitii: Maraton Apuseni, organizat de Club Alpin Roman filiala Cluj, toti banii merg la acest numeros club pentru deiverse activitati, inclusiv campanii de reimpadurire, si Maraton Piatra Craiului, organizat de Lucian Clinciu; stiu ca d-l Clinciu uneori pune bani de la el pentru acest maraton montan, cel mai vechi de la noi

            Reply
            1. Andra :) Post author

              Organizator nu este o doamnă, ci o întreagă echipă.
              Cu toată susținerea sponsorilor, la o astfel de cursă de ultramaraton sunt multe cheltuieli de organizare, așa că profitul nu prea există, din păcate. Eu cred că munca trebuie răsplătită și cred că organizatorii curselor de alergare, în general, merită să aibă un beneficiu financiar din ce fac, deși, deocamdată, nu prea se întâmplă asta.
              I-aș invita pe cei care spun că e ușor să organizezi o competiție de alergare de calitate să se implice într-o echipă de organizare, ca voluntari, și apoi mai stăm de vorbă 🙂

              Reply
          2. Andra :) Post author

            Depinde, de obicei sunt persoane pasionate de sport, cu asociații sau ONG-uri, care fac asta extra, pe lângă jobul lor. Însă e vorba de o echipă de organizare, nu de o singură persoană.
            Unele produse din kit sunt personalizate cu respectiva cursă și apoi porți cu plăcere tricoul primit acolo 🙂 Unele lucruri le poți cumpăra, desigur, dar plătești mai ales experiența de a participa la cursă.

            Reply
  1. Radu

    Felicitari…la mine s-a lasat cu abandon la Maraton Apuseni la km 24,5…starea personala foarte proasta…am avut otita congestiva la o ureche pana in ziua startului – si vremea foarte urata, plus starea traseului, plin de noroi, m-au determinat sa ma opresc dupa 5 ore de horror…desi am urcat bine de tot urcarile, coboraririle efectiv m-au tocat marunt, fiind de vreo 30 de ori gata sa cad si sa ma accidentez serios…
    Maraton Apuseni este un maraton montan greu si atipic…in sensul ca la km 25, acolo unde m-am retras eu, abia ai 1000 m de urcare dar ai coborat deja aproape 2000 m…esti efectiv rupt de coapse si genunchi de atata coborare…dupa care urmeaza 19 km de urcus, adica 1550 m, asezonate cu inca 500-600 m de coborat; de obicei maratoanele de la noi au 2-3 urcari zdravene, dar, de obicei, grupate la mijloc, nu spre final.Or aici finishul este in ascensiune pe un forestier unde iti vei blestema zilele si viata si te vei intreba de 1000 ori ce cauti acolo…
    In plus, datorita ploilor repetate, umezeala a depasit 90%, fapt ce m-a deshidratat mai rau ca vara; efectiv am tanjit dupa o caldura uscata si 50-60 % umezeala.
    Esecul , retrospectiv, a fost inevitabil, inca de la start fiind mai mult in coada plutonului, dar am invatat multe. Trebuie sa fii foarte stapan pe psihicul tau si sa stii cand treb uie sa te retragi din cursa; la mine retragerea a venit dupa traversarea a unei portiuni din circuitul Scarita Belioara unde pe vreme rea efectiv iti risti viata; or eu am de gand sa traiesc si sa imi vad copiii mari.
    Muntele nu pleaca si la anul imi voi lua revansa fata de mine insumi, nu fata de altii, carora nu le datorez nimic, sau fata de munti, pe care ii indrgeasc nespus. Retragerea mea in fata fortei lor este, daca vrei, si un semn de respect.
    Toate bune, draga Andra!
    PS la Ecorun nu mai vin…prea mare imbulzeala!! Made up my mind!

    Reply
      1. Radu

        Sunt deja refacut; daca ai timp, eu merg la o cursa f ok si ieftina, doar 30 de lei, in Buila Vanturarita, Lykaios Trail Race pe 15 iunie, se anunta o cursa f interesanta!
        Multumesc , asemenea!:))

        Reply

Leave a Reply to Dan Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.