Mai sunt 13 minute până când se încheie cele 12 ore de alergare de la Belgrad. Le văd marcate cu roșu pe cronometrul de la poarta de start și-mi zic în gând că se poate. Am tot timpul din lume să parcurg încă o dată bucla de 2 km și să ajung la 120 km alergați, o distanță rotundă și frumoasă.

Ultramaratonul de la Belgrad are numele oficial Maraton Maratona / Marathon of Marathons și se desfășoară pe aleile peninsulei Ada Ciganlija. Am descoperit cursa din întâmplare (sau poate nu) prin iarnă și mi-a încolțit în minte gândul participării la proba de 12 ore. Încet-încet, am pus la cale un weekend prelungit în capitala Serbiei la început de martie, încurajată de faptul că mai fusesem aici acum câțiva ani într-o vacanță și mă impresionase locația asta plină de verdeață.

Înainte de cursă

Am ajuns la Belgrad joi noapte, cu gândul să am timp de odihnă până la alergare. Vineri a fost relaxare toată ziua, iar pe seară am mers să iau kit-ul și să mai aflu detalii despre cursă. Pentru curioși, kitul a constat în tricou și numărul de concurs.

Taxa de participare nu se putea plăti online, la înscriere, dar organizatorul m-a asigurat că pot achita la fața locului cei 55 euro (m-am înscris înainte de 15 ianuarie și aceasta era taxa la momentul respectiv). Am stat cu emoții, dar din fericire n-au fost probleme.

M-am întâlnit și cu alți români care urmau să participe la ultramaraton, am mai povestit una-alta, apoi ne-am retras la cină și somn.

The Day

Deși fuseseră ceva amenințări cu ploaie, n-a fost cazul în dimineața cursei. Vremea a fost perfectă – răcoroasă, dar cu cer senin.

Startul s-a dat sâmbătă dimineața, la aceeași oră – 8 și un pic – pentru toate probele: 50 km, 100 km, 6 ore, 12 ore, 24 ore și 50 mile. Singurul lucru care s-a transmis în engleză înainte de start a fost că la finalul celor 6, 12 și 24 de ore se va auzi un semnal sonor, iar alergătorii de la probele respective sunt rugați să rămână pe loc, până vine oficialul să măsoare distanța în plus față de ultima buclă completă. Ceea ce nu s-a mai întâmplat, dar ajungem și acolo.

Am început mai lent decât m-aș fi gândit, cu un pace aproape de 6 min/km. O fi fost din cauza frigului sau pentru că nu eram suficient de bine încălzită, nu știu. Treptat, am mărit viteza, dar am rămas undeva între 5:35 – 6:00.

Nu mă întrebați la ce m-am gândit timp de 12 ore, că n-aș ști să vă răspund. Privind acum în urmă, habar n-am cum a trecut timpul. M-am uitat la ceilalți participanți, la oamenii care treceau pe lângă, am mai avut scurte conversații cu alți alergători. Constant mă depășeau câteva “tornade” – alergători de la 6 ore și 50 km, dar și cei mai profi de la probele mai lungi.

Decizia

De pe la km 75 am început să-mi fac calcule, atât cât mi-a permis matematica mea de om cu liceu socio-uman. “Sunt sub 8 ore, hai că e realist să sper la un 120 km, dacă o țin tot așa.”

Din acel moment mi-am schimbat pur și simplu modul în care percepeam cursa. Nu mai alerg o probă de 12 ore, ci una de 120 km. Prin urmare, mi-am zis că mai am un maraton și un pic, de parcurs cât de cât lejer – de preferat să încadrez într-o oră fiecare 10 km. Cu obiectivul ăsta în minte, mi-a fost mult mai ușor să mă mobilizez să alerg constant și să repornesc după micile opriri la masa de alimentare, unde m-am înfruptat cu banane, plăcinte și alune. A ajutat faptul că bucla a avut fix 2 km, deci ușor de contabilizat.

Pe măsură ce treceau orele, mă gândeam cum ar fi să nu-mi ajungă timpul și să termin cu 119,800 km, de exemplu. „Nuuuu, hai să mă mișc mai repede”. Frământări serioase de alergător, ce mai :))

Cronometrul e la 11 ore și 59 de minute, deja ceasul mi-a bipăit de 120 km. Trec prin poartă, dar continui să alerg. Cât de lung poate să fie un minut? Văd o altă alergătoare că se oprește, o întreb când e finișul și îmi spune că… acum. Nu s-a auzit niciun semnal sonor la finalul celor 12 ore, dar măcar bine că am făcut bucla complet.

Rezultatul

Cu vreo oră înainte de finiș, am aflat cu umire că sunt pe locul 3. Zic cu uimire pentru că auzisem ce alergătoare puternice s-au înscris la proba de 12 ore. Și erau cu siguranță mai mult de două. Însă uneori e important să participi și să dai tot ce ai mai bun, iar un dram de noroc poate să-ți aducă o surpriză plăcută, cum s-a întâmplat în cazul meu.

Sigur, locul 3 sună bine, până la urmă e un podium. Însă am fost 7 fete în total, 4 dintre ele cu rezultate impresionante la curse de 24 de ore. Așa că eu sunt mai încântată că am reușit cei 120 km fără să mă avariez, doar cu ceva febră musculară, decât că am urcat pe podium. La podium a contribuit norocul, dar cei 120 km au fost “ai mei”.

Nu o să spun că a fost ușor, pentru că nu a fost. Dar m-am simțit mai liniștită și mai echilibrată decât la celelalte două curse de 12 ore alergate anterior și cred că și mai concentrată. A fost o cursă calmă, smooth, pentru mine. Obiectivul fixat spre final, de 120 km, m-a ajutat să mă focusez mai bine pe ce am de făcut și timpul parcă n-a mai trecut așa de greu.

Am avut un ritm constant, lucru confirmat și de ceas. Prefer să alerg mai lejer și să fac pauze scurte; dacă m-aș opri pentru mult timp, simt că m-aș relaxa prea tare și mi-ar fi greu să repornesc. La fel, nu-mi place să-mi schimb hainele, cu riscul de a fi un mic sconcsuleț la final.

Am tremurat câteva zeci de minute până la festivitatea de premiere, care tot întârzia să înceapă. (Dintr-un motiv necunoscut, nu mi-am luat vreo geacă sau ceva mai gros de schimb, dar m-au îmbrăcat băieții. Mulțumesc!) Într-un final, am primit cupa și diploma, cu numele meu scris drăguț pe ea.

Nu doar că am fost echipă mare de români la Belgrad, dar am și făcut o figură bună, zic eu. Tot la proba de 12 ore, Răzvan a ocupat a doua treaptă a podiumului, cu 126 km. La 24 de ore, la feminin, Mara s-a clasat prima cu 190,50 km, iar la masculin, Daniel a reușit 231,72 km –
un rezultat de record național la 24 de ore, cu care a și câștigat cursa. Și ceilalți alergători români au avut curse bune. Rezultatele le găsiți aici: http://www.runtrace.net/mm

Impresii despre traseu

Traseul de la Begrad are Bronze Label IAU, ceea ce atestă că a fost măsurat de un oficial acreditat și este optim pentru obținerea de recorduri. Asfaltul a fost super-bun, iluminatul nocturn la fel. Ce mi s-a părut cam aiurea e că la o întoarcere traseul trecea pe iarbă și pământ pentru câțiva metri (era singurul loc unde traseul era delimitat cu bandă, în rest… nimic).

În plus, aleile au fost aglomerate pe parcursul zilei. Cum ziceam, nu a existat o delimitare între porțiunea pentru alergătorii participanți la competiție și restul oamenilor ieșiți la plimbare agale pe insulă. M-am simțit ca-n IOR, într-o dimineață târzie și senină de sâmbătă, făcând slalom printre plimbăreți :)) La un moment dat, veneau atât de mulți alergători din sens opus, îmbrăcați cu tricouri la fel, încât am crezut că mai are loc o altă cursă în același timp.

Acum, de ce să mint? Chiar și dacă ar fi fost traseul liber n-aș fi scos o distanță mai mare, deci pe mine nu m-a afectat prea tare, că nu băgam sprint.

Când vine vorba de curse de alergare, nu mă consider un participant pretențios, cel puțin comparându-mă cu ce mai citesc pe grupurile de pe Facebook. Însă la cursa de la Belgrad sunt ceva lucruri de îmbunătățit. Mi s-a părut un pic haotică organizarea, de la predarea kiturilor și până la organizarea cursei, cum ar fi lipsa semnalului sonor de finiș la 12 ore (din păcate, cel responsabil de măsurarea traseului a făcut infarct și a murit). Nu am văzut vreo ambulanță în zona de start/ finiș, am înțeles că aveau doar un medic. Probabil că senzația asta a apărut și prin comparația cu alte competiții de alergare de pe la noi, unde există o mai mare grijă la detalii.

Cred că am mai scris și în alt articol: eu consider că reușita unei curse depinde în parte parte de alergător și mai puțin de organizare. Depinde cum reușești să te adaptezi la situațiile neprevăzute sau neplăcute, astfel încât să nu lași micile „bube” să-ți strice experiența per ansamblu.

Trăgând linie, rezultatul și starea de bine din timpul și de după cursă m-au făcut să rămân din nou cu o amintire plăcută de la Belgrad.