Pentru că se apropie cursa de alergare montană CiucașX3, iar pe mine deja mă mănâncă tălpile gândindu-mă la ea, m-am alipit unui grup de (viitori) ultramaratoniști montani porniți pe recunoaștere de traseu + antrenament.

Într-o zi de sâmbătă ce se anunța a fi însorită, am pornit spre Cheia de Prahova, locul unde în septembrie ia startul aventura CiucașX3. Anul acesta va fi pentru a treia oară când voi zbur(d)a pe coclaurii de la Ciucaș, iar ce s-a întâmplat acum a fost un “aperitiv” binevenit.

Nu știam exact pe unde urma să mergem în recunoaștere, însă m-am bucurat când am aflat că escapada noastră va include porțiuni din traseele de ultra, maraton și semimaraton. Mă așteptam mai mult la o drumeție decât la un antrenament, dar oamenii erau puși pe treabă, așa că ritmul a fost mai alert. Ceea ce a picat tocmai bine: și-așa voiam eu un long run weekendul ăsta, cei 36 km pe drumuri de munte au venit ca super-alternativă la aleile din parc.

Începe aventura!

Am lăsat mașina în Cheia și, după un brunch ad-hoc, am început traseul cu entuziasm. Am alternat mersul cu alergatul și vorbitul, deci atmosfera s-a destins suficient cât să mă simt mai mult ca la drumeție, decât la un antrenament de munte. Până când – bum! am ajuns la urcarea despre care se spune că e cea mai criminală din traseul de ultra: cea spre culmea Gropșoarele. Cu ochii după marcajele bine camuflate de copaci și stânci, am făcut o incursiune neprevăzută într-un “lan” de urzici, să ne pregătim picioarele cum trebuie pentru urcare. 

Am găsit într-un final traseul și am purces la cățărat pe stânci, sprijinindu-mă de trunchiurile de copaci, boscheți, pietre și ce-am mai găsit la îndemână. Recunosc, am răsuflat ușurată că nu m-am băgat la ultra :)))

Cu inima în gât și gambele în flăcări, am ajuns sus, unde s-a impus un scurt popas de realimentare cu cașcaval și stafide, ocazie cu care mi-am dat seama că n-ar fi stricat ceva mâncare în plus.

Gata din nou de drum! Pe măsură ce mergeam, am rămas cu gura căscată la peisajul din jur, temporar trecut cu vedere din cauza urcării solicitante. Un verde zen, stânci, brazi, iar deasupra cerul albastru. Deși Cabana Ciucaș se zărea optimist în depărtare, traseul propus făcea un ocol spre Cabana Muntele Roșu, deci ne-am îndreptat într-acolo. A fost o coborâre plăcută aici, suficient de înclinată cât să prind curaj, energie și viteză, dar nu atât de abruptă încât să fiu nevoită să încetinesc.

Partea faină la alergarea montană e că, datorită variației de nivel și de teren, îți poți reveni destul de ușor după o bucată mai dificilă sau o urcare anevoioasă.

La Muntele Roșu erau mașini și turiști la relaxare, iar după ce ne-am umplut bidoanele cu apă de la cișmea, am făcut cale întoarsă spre Cabana Ciucaș. Pe drum ne-am întâlnit și cu o parte din grupul “oficial”  de recunoaștere a traseului de semimaraton și maraton.

Cabana Ciucaș, întotdeauna o plăcere

Am urcat traversele spre cabană, în sens opus față de traseul de maraton. Cu ocazia asta m-am convins că și la urcare sunt neplăcute, dar nu atât de tare ca la coborâre, când am senzația că nici în picioare nu pot sta, din cauza pietricelelor mărunte care se rostogolesc la orice mișcare.

La Cabana Ciucaș am găsit mulți drumeți, unii relaxându-se cu ochii la soare și la peisaj, alții la plimbare pe potecile din jur. Un câine mare și flocos se gudura pe la oameni, doar-doar o primi și el ceva bun (în afară de mângâieri și poze cât cuprinde).

Ne-am tras sufletul câteva minute, apoi am luat-o din loc, că deja ni se făcuse frig. După urcare și cățărare pe pietre (ador porțiunea asta), vârful Ciucaș ne-a întâmpinat în stilul caracteristic: cu o pală de vânt răcoritor, care ne-a asigurat o coafură minunată – ciufuleală stil montan. Pac-pac câteva poze, apoi hai mai departe.

Poate n-am insistat suficient pe cât de frumos e peisajul la Ciucaș. Stâncile, văile, toată panorama care se vede în zare îți taie respirația. Și nu doar de la efortul ajungerii aici. Mie mi se pare un loc magic, unde respiri libertate din toți plămânii.

Am continuat pe traseul de maraton, apoi am deviat spre o porțiune care apare în cel de ultra. A fost partea mea preferată din toată ieșirea asta: alergabilă, cu o priveliște de poveste. Plus că soarele deja începea să se lase și lumina devenea mai portocalie, mai caldă, ca un filtru natural.

Mai puțin plăcută a fost stâna zărită în depărtare, care mi-a crescut instantaneu pulsul, dar din fericire câinii nu s-au activat.

The best is yet to come…

După încă o bucată de drum, am dat în șosea și am zis că gata, s-a terminat aventura. Ei bine, nu. A urmat bomboana de pe colivă. Neplanificată și înghițită pe nerăsuflate.

Pe șosea mai erau 10 km până în Cheia, așa că am continuat pe un traseu prin pădure, care ne promitea doar vreo 3 km. Pe-aici pământul era umed bine, iar râul care curgea în vale ocupase cu lăcomie tot drumul dintre munți, deci la un moment dat, ioc potecă!

Cum ideea de a mă cățăra pe o stâncă pentru a continua drumul nu mi-a surâs deloc, am preferat să o iau direct prin râu, că și-așa aveam adidașii prea curați și-mi lipsea noroiul de la Roșia Montană (…sau nu). Mă așteptam la un șoc la contactul cu apa rece ca gheața, dar spre surpriza mea a fost revigorant, o răcorire binevenită. Am ieșit din apă și am zis că s-a terminat cu senzațiile tari, dar de unde!

Traseul îngust urca și cobora pe pietre și rădăcini de copaci îmbibate în noroaie, unde aproape că mi-am pierdut răbdarea. Să ne-nțelegem, nu era nimic periculos sau dificil la drumul ăsta, problema a fost că mintea mea deja se relaxase, în ideea că s-a terminat efortul, iar picioarele îmi deveniseră de gelatină. La fel ca acum 2 ani, la Cozia Mountain Run, mi-a fost greu să mă re-mobilizez, mental și fizic, după ce avusesem senzația greșită că it’s over. Am continuat să pășesc cu grijă sprijinindu-mă de ce am găsit la îndemână și rugându-mă să se termine cât mai repede.

Deja devenea mai întuneric din cauza copacilor, așa că am grăbit pasul. Într-un final, am răsuflat ușurați și ne-am găsit pe un drum mai prietenos, cu iarbă, iar apoi am ajuns în Cheia, în sfârșit. Am oprit ceasurile după 8 ore și ceva de mers, alergat și stat, timp în care am parcurs un pic peste 36 km.

Trăgând linie, a fost o ieșire antrenantă și relaxantă în același timp, la un ritm mai lejer decât o cursă, dar mai intens decât o drumeție. O combinație interesantă, pe care mi-ar plăcea să o savurez mai des în weekenduri.