La pachet cu endorfinele, alergarea vine cu o porție de lecții pe care poți să le “furi” și să le aplici în viața de zi cu zi. După câțiva ani de activitate fizică regulată, am descoperit câteva idei care-mi dau curaj și în afara alergării:
Foto: Irina Anton, Fisheye
-
Cu pași mici, dar constanți, imposibilul poate deveni posibil
De mult ori am gândit că n-aș putea niciodată să fac lucrul X sau Y. Dar ce-ar fi dacă aș încerca ceva ce mi se pare imposibil și aș reuși? Păi simplu, aș avea mai multă încredere să spun “da” și altor provocări și mi-ar crește încredere în mine. Fără să-mi dau seama, asta am făcut cu alergarea.
Când mă antrenam pentru primul semimaraton (21 km), mi se părea teribil de greu (= imposibil) să alerg un maraton (42 km). Din curiozitate mai mult, am continuat să mă antrenez și până la urmă am reușit. Ba chiar am trecut de maraton. Mi-am dat seama atunci că multe dintre lucrurile pe care ni le dorim se pot dobândi prin exercițiu, făcând pași mici, dar siguri în acea direcție. Așa se construiesc obiceiurile și se antrenează noi abilități.
-
Întotdeauna se găsește timp pentru priorități
„N-am timp” s-a transformat într-un refren pe care îl aud peste tot în jur. De fapt, totul ține de importanța pe care o acorzi diferitelor activități din viața ta. Plus un dram de organizare, dar asta se exersează, se învață, dacă îți dorești.
E nevoie să găsești timp ca să te antrenezi de câteva ori pe săptămână, așa că alergarea m-a făcut mai conștientă de importanța prioritizării și de cum îmi investesc orele dintr-o zi. Dacă nu găsești timp pentru un anume lucru, e simplu, înseamnă că nu e o prioritate pentru tine. Și nu e nimic rău să ai alte priorități decât alții.
-
Pofta vine… alergând
Foto: Radu Cristi
De multe ori mi s-a întâmplat să n-am absolut niciun chef să ies la alergat. Însă mi-am învins reticența, mi-am pus adidașii în picioare și am ieșit pe ușă, zicându-mi că voi alerga doar câțiva kilometri și gata. Zeci de minute mai târziu m-am întors energizată și cu un zâmbet uriaș pe față.
Sfatul pe care l-am învățat de aici a fost: Începe pur și simplu. Pentru că odată ajuns în starea de “a face”, s-ar putea să-ți dai seama că treaba merge mai ușor și mai repede decât te-ai fi așteptat.
Am verificat principiul ăsta și la lucru, dar poate fi aplicat și în multe alte cazuri. Doar un exemplu: la un moment dar, m-am tot codit să mă apuc de un articol pentru că aveam senzația că tema nu e foarte abordabilă. Când m-am așezat la birou, am deschis un document Word și am început să citesc despre subiect, să notez idei, apoi am scris materialul destul de repede. Și mi-am dat seama că nici nu era așa complicat.
-
Bucățile mici se digeră mai ușor
42 de km poate părea o distanță mare. Însă o poți împărți în părți mai mici raportându-te la următorul stand de alimentare, la un anumit punct unde știi că sunt susținători, după ce ai trecut de o poțiune dificilă etc. Când un obiectiv e prea mare și mă sperie, îl împart în bucățele mici, mai ușor de abordat. Se leagă de principiul pașilor mărunți, dar și de ideea de a te concentra pe ce ai de făcut acum, în loc să-ți faci griji pentru ce va urma.
-
Uneori e bine să faci pauze și nu trebuie să te simți vinovat pentru asta
Odihna face parte din antrenament. Chiar nu trebuie să fii mereu “ocupat”, să ai tot timpul ceva de făcut. Din când în când, cred că ar trebui să ne permitem luxul să pierdem vremea. Doar din când în când, da? 😀 Ca mod de relaxare, nu ca stil de viață.
E în regulă să faci pauze, când alergi sau în viață. Pauză de realimentare cu vorbe bune, cașcaval sau ciocolată. Pauză de bătut palma cu susținătorii. Pauză de respirat profund. Pauză de admirat peisajul, chiar dacă asta înseamnă că unii vor trece pe lângă tine și te vor depăși. Cursa încă nu s-a terminat.
