După cele două maratoane montane de anul acesta, Semimaratonul București a fost un fel de „petrecere acasă”. M-am simțit foarte relaxată în ajunul cursei de 21 km, deși speram la un Personal Best și știam că voi trage mai mult decât o fac de obicei la alergările de antrenament. Strategia mea era să mă țin după pacerii de 1:45, iar apoi, dacă mă mai lasă plămânii, să-i dau mai tare și să termin sub timpul ăsta.

Dar cum socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg… m-am trezit alergând cam rapid pe primul km și am sperat în naivitatea mea că o să pot ține ritmul cât mai mult. Susținătorii erau cu energia la maxim și făceau galerie de pe margine, se mai auzea ceva muzică, totul mergea cum nu se poate mai bine pentru picioarele mele. Pacerii de 1:45 erau undeva în spatele meu, iar eu zburdam fără griji printre ceilalți alergători.

Foto: Semimaraton București

Când am întors la Piața Alba Iulia, tare bine a fost să am soarele în spate și nu direct în ochi (nu-mi luasem șapcă). Am profitat de porțiunile cu o coborâre ușoară ca să-mi las picioarele libere, iar pe urcări parcă n-a fost așa de grav, am reușit cât de cât să țin ritmul. 

La Piața Victoriei am început să simt căldura, noroc cu punctul de hidratare. Porțiunea dreaptă spre Arcul de Triumf a prins bine, mai ales că pe partea cealaltă treceau alergătorii mai sprinteni, moment bun de trimis și primit încurajări. Pe Calea Victoriei se schimba ștafeta, ocazie cu care am făcut baie într-un nou val de încurajări (nu mai zic de Despacito ăla care a mers a fix!).

N-am fost prea atentă la ce se întâmplă în jurul meu, nici la fotografi nu m-am uitat. Bine că traseul a fost bine marcat și oricum am avut mereu alți participanți aproape, deci am reușit să mă concentrez pe alergare fără probleme.

La Kogălniceanu mi-am dat seama că nu mai e realist să sper la PB, văzând cât de aproape sunt pacerii de 1:45, iar eu cu rezervele de energie duse pe apa sâmbetei. Totuși, n-am picat atât de rău la ritmul de alergare. Drumul pe Splai, spre Izvor, m-a scos din minți, m-am bucurat maxim că n-a mai ajuns la Eroilor și am întors mai repede (mă termina psihic traseu ăla :))).

Timpul real a fost 1:45:40, adică 442 din 2680 la general și 18 din 349 la categoria de vârstă F18-34. M-a bucurat pace-ul de 5 minute/km, în parc mi-e prea lene să alerg așa, noroc cu evenimentele oficiale că mă motivează să accelerez un pic. Motivul de bucurie numărul doi a fost că genunchii mei s-au comportat exemplar și n-am simțit nicio durere, nimic, nici înainte, nici după cursă.

Teoretic, dacă nu m-aș fi oprit la fiecare punct de hidratare să beau apă, aș fi scos sub 1:45. În realitate, aș fi leșinat de căldură și deshidratare, deci mai bine fără PB, dar pe picioarele mele la finiș 🙂

Câteva banane și portocale mai târziu, cu medalia de gât, am trecut pe lângă zona de stretching, asigurată de Wordclass. O mai fi existat așa ceva și în anii trecuți, dar eu de-abia acum am văzut-o și am zis să profit. Doamne, ce bine a fost! Singură n-aș fi avut răbdare să fac toate mișcările asistate și conduse de antrenor, pentru care mușchii mei au fost profund recunoscători. Am lăsat un strat de sare pe saltea, apoi m-am îndreptat spre casă.

După un duș revigorant, am constatat că soarele a fost mai puternic decât aș fi crezut: în 2 ore m-a prins mai tare decât în 6 ore la Moieciu, unde îmi trecusem în revistă primul strat de bronz cu urme de tricou 😀

Ce mi-a plăcut la ediția aceasta, față de altele:

• În sfârșit cipul a fost inclus pe număr, deci n-a mai trebuit să-l prindem de adidași cu sistemul ăla odios.
• Chiar dacă tricoul nu e Adidas, mi-au plăcut mult culoarea și imprimeul, iar materialul e foarte fin. Deși am primit un M, vine ca XS, adică fix ce am eu nevoie – mai bine decât S-ul larg de la Adidas, din anii anteriori.
• Nu știu cum au făcut organizatorii de au reușit să obțină aprobare pentru traseu, însă arată mai bine decât vechea variantă cu Eroilor și Arena Națională, chiar dacă a inclus ceva pante și pe scurte porțiuni am alergat pe lângă mașini.
• Starturile decalate, pentru diminuarea aglomerației la linia de start. Parcă și cei de la ștafetă au stat mai cuminți pe margine în așteptarea colegilor în punctele de predare a ștafetei (sau cel puțin așa a fost când am trecut eu prin zonele respective). Muzica antrenantă de la start a fost un alt plus.
• Pacerii au avut timpii trecuți pe aripi înalte, vizibile (sistemul ăsta l-am văzut și pe la curse din afară). Din ce am auzit, pentru ei nu au fost prea comode, însă cu siguranță sunt mai utile pentru alergători decât baloanele; se pot oricum îmbunătăți înălțimea, sistemul de prindere etc.

Ce aș îmbunătăți:

• Timpul de așteptare pentru luarea kiturilor. Aș face mai clar ce și de unde trebuie să iei, dacă tot sunt mai multe locuri de ridicare a componentelor (Numărul din zona x, tricoul din zona y, kitul din zona z etc.). Știu că sunt mulți participanți, iar numărul lor crește de la an la an (și asta e foarte bine), însă nu toată lumea are răbdare (ca mine :P) să stea la câteva cozi pentru un kit nu neapărat consistent. Am așteptat cam o oră, deși am ajuns în Piața Constituției înainte de ora 16:00. Noroc cu standurile din Sport Expo, compania plăcută și cunoscuții întâlniți, că a trecut mai repede timpul.

Nu știu cum a fost cu garderoba, eu nu-mi mai las nimic acolo de când am rămas fără pungă acum câțiva ani, dar sper că n-a fost haos prea mare 😀

Știu că nemulțumiri vor fi oricum, e greu să fie altfel la un eveniment cu mii de oameni, dar am apreciat că organizatorii au ținut cont de unele propuneri din anii anteriori. În rest, sper ca Bucureștiul chiar să devină la un moment dat City of Running.