Maraton Piatra Craiului 2017: ce nu te omoară te face mai puternic

Pășesc printr-o cremă de ciocolată topită, densă și lipicioasă, care așteaptă să fie savurată…

Dar stai, nu e ciocolată, e noroi, iar eu sunt la Maraton Piatra Craiului, în creierii munților, încercând să-mi păstrez echilibrul pe nămolul transformat mai apoi în zăpadă. Prima mea participare la celebrul MPC a fost epică, pe o vreme care i-a făcut pe organizatori să modifice traseul și echipamentul obligatoriu. Ploaia și ninsoarea ne-au ținut companie toată ziua, făcând cu schimbul, iar pe jos am avut noroi și zăpadă cât vezi cu ochii.

MPC 2017

Mulțumesc, Cosmin, pentru poză!

Aflasem cu câteva zile înainte că temperaturile vor fi scăzute și vremea ploioasă, dar am tot sperat că situația se va redresa. N-a fost să fie. La ședința tehnică ni s-a comunicat noua configurație a traseului, care nu mai ajungea în zonele expuse și cele cu lanțuri de pe creastă. Oricum, și această rută îmi era necunoscută, așa că urma să alerg maratonul ghidându-mă doar după marcaje, care speram să fie bine amplasate.

Dimineața cursei ne-a întâmpinat cu o ploaie măruntă ce nu dădea semne să se oprească prea curând. Startul s-a dat la 9:15, pentru că fiecărui alergător i s-a scanat numărul și i s-a verificat echipamentul obligatoriu. Echipament care, aveam să-mi dau seama mai târziu, a fost crucial pentru mine. 

Într-un final, cu muzică antrenantă, am pornit pe străzile Zărneștiului, îndreptându-ne spre munții înveliți într-o perdea de nori. Am rămas mult în urmă încă de la primii kilometri; startul a fost prea în forță pentru picioarele mele, așa că m-am trezit mergând la pas după nici 20 minute de la start. La urcarea spre Cabana Curmătura, prin Crăpătură, noroiul, pietrele și urcușul abrupt m-au făcut să răsuflu zgomotos, în timp ce molfăiam niște gofre cu miere (cam tari) și înaintam încet, în șir indian, între alți alergători. Deja încălțămintea îmi era zdravăn înnămolită.

Mergeam cu privirea în pământ, cu șapca pe ochi, când aud pe cineva: „Ia, uite a început să ningă! Ei, da! Fulgii pufoși se depuneau rapid, iar mie îmi era tot mai frig. Totuși, n-am vrut să mă opresc în drum ca să-mi scot bluza mai groasă și mănușile din rucsac. Am făcut asta la Curmătura, unde era un punct de alimentare și unde am mâncat banane și brânză sărată – o nebunie! Dacă n-ar fi insistat organizatorii să avem la noi o bluză de rezervă și mănuși, cu siguranță că nu le-aș fi cărat după mine. Iar în acest caz ar fi trebuit musai să abandonez, că altfel riscam să mă congelez. Deci vă mulțumesc! 🙂

Cu rezervele de energie refăcute și cu încă un strat călduros pe mine, am continuat drumul în mers împiedicat, cu bucăți mici de alergare unde era posibil. Potecile erau pline-pline de noroi și bălți de apă, iar coborârile abrupte mi-au creat mari probleme. De la atâta sprijinit de copaci și pietre, mănușile mi se udaseră de tot, dar n-am avut inimă să le scot. Ah, nu v-am zis că stau prost cu circulația și deja mâinile și picioarele erau bocnă… Asta m-a motivat să grăbesc puțin pasul, atât cât se putea, ca să mă mai încălzesc. “Hai, bagă alergare, că altfel aici îngheți!” Și a funcționat.

Ce naivă am fost să cred că la Retezat Sky Race am avut condiții grele! Îmi vine și să râd acuma :)) Partea bună e că la MPC n-a bătut vântul; a nins liniștit, și dacă n-ar fi fost oboseala și agitația cursei, aș fi admirat din toată inima tabloul de vis din jur. Nu cred că am mai fost vreodată așa de sus pe un munte înzăpezit, când totul e alb și calm. Acum, însă, albul ăsta infinit era istovitor, iar urcarea nu se mai termina. Priveam în sus și pur și simplu vedeam cum drumul urcă, și urcă, și urcă…

traseul Maraton piatra craiului 2017

Foto: facebook.com/carpathianman.romania

Am trecut printre doi brazi și m-a lovit un miros proaspăt de cetină. Miros de Crăciun. Chiar întreba cineva la un moment dat „N-are nimeni Hrușcă pe iPhone?”. Se potrivea de minune în cadrul ăla invernal (sau poate infernal).

La Table, următorul punct de alimentare, am găsit un haos total. Bucla de 7 km pe care urma s-o parcurgem de aici fusese închisă de Salvamont din cauza vremii, iar voluntarii dădeau tot felul de indicații pe unde ar trebui să o luăm. Indicații din care eu n-am înțeles prea  multe. Însă era clar că bucla buclucașă nu mai aveam cum s-o fac.

Aș minți dac-aș spune că mi-a părut rău. Nu, în situația în care eram m-am bucurat că mi s-a mai scurtat traseul, dar parcă nu mă simțeam așa rău ca să renunț la cursă și s-o iau pe drumul cel scurt spre finiș. Alături de alți alergători care parcurseseră bucla am continuat traseul ce ducea din nou la Curmătura. Am schimbat câteva vorbe, ocazie cu care am aflat că nu sunt singura care nu suportă/evită isotonicul și gelurile 🙂 După o mică rătăcire, am reintrat pe drumul cel bun și ne-am văzut de urcuș, din nou pe zăpadă. S-a făcut tăcere, iar pașii mi-au devenit tot mai grei. De ce naiba m-am băgat eu în așa ceva? Nu mai bine rămâneam la asfaltul meu confortabil?”

La a doua oprire la Cabana Curmătura, nu-mi venea să mă dau plecată de lângă biscuții sărați cu semințe, mai ales când am aflat că mai sunt vreo 8 km până la finiș. Intuiam că o să pară nesfârșiți, iar coapsele mele nu erau prea dornice de încă o coborâre pe teren alunecos.

Nu știu ce aveau biscuiții ăia în ei, însă brusc am prins curaj. Am țopăit la vale câteva sute de metri, pentru ca apoi să dau peste o altă coborâre abruptă, pe pietre tapetate din belșug cu noroi. La fiecare pas alunecam ca pe gheață. Am crezut că acolo rămân. Ce-i drept, mi-au trecut de nenumărate ori prin minte cuvintele „abandon” și „DNF”, însă ideea asta mă pălea fix în mijlocul urcărilor/ coborârilor, când eram singură cu traseul și n-aș fi avut cui să comunic renunțarea mea. Plus că ar fi trebuit oricum să merg la un punct de unde să pot fi preluată de voluntari, așa că i-am dat înainte, încet-încet, lăsând în urmă gândul abandonului… la fel cum pe mine m-au lăsat în urmă pe coborârea aia o grămadă de alergători.

Și a venit și momentul mult-așteptat. După mai bine de 30 km, mi-am amintit că totuși e o cursă de alergare, nu de plimbat pe munte, și i-am dat pedală, profitând de o coborâre mai lină. Oricum eram înnămolită de tot la adidași, deci ce mai conta dacă nimeresc în plin bălțile cu noroi?! Am zburat apoi pe o potecă prin pădure, unde o ceață ușoară dansa printre copaci, iar panglicile albe aninate de ramuri îmi arătau că sunt pe drumul ce bun. A fost partea cea mai frumoasă din toată cursa, când chiar m-am relaxat și am trăit cu bucurie momentele, amintindu-mi de ce-mi place așa mult să alerg. Nu mai simțeam nici frigul, mâinile și picioarele mi se încălziseră, iar eu eram în al nouălea cer.

Chiar și pe o vreme așa rea, am primit multe încurajări pe traseu, de la voluntari, dar și de la turiștii care se plimbau pe potecile mai accesibile. Mulțumesc că ați fost alături de noi și ne-ați adus un zâmbet pe chip în momentele grele!

Și ajung și la drumul forestier. Nu-mi venea să cred că am scăpat de alunecușuri pe noroi, frig și urcări infinite. M-am nimerit alături de un alt alergător, cu care am alergat susținut ultimii kilometri, în tăcere. Nici nu i-am văzut bine chipul. Dacă nu era el, probabil că m-aș fi târât ca melcul pe această porțiune, dar așa mi-a fost nu-știu-cum să mă opresc. Mulțumesc!

Intrasem deja pe asfalt și mă întrebam cât de mare e Zărneștiul ăsta de nu mai apare finișul. Așteptarea a luat sfârșit când am văzut zona de unde plecasem acum multe ore și am trecut pe sub poarta roșie. S-a terminat! M-am uitat la ceas și am calculat vreo 8 ore 20 minute de la start, pentru cei aprox. 37-38 km parcurși de mine (am înțeles că traseul complet ar fi avut 44-45 km, iar cum eu nu am făcut bucla de 7 km, cam asta e distanța mea). A urmat un ospăț cu struguri, brânză și biscuiți din ăia delicioși, apoi cel mai bun duș din viața mea. 

Concluziile mele după MPC

MPC a fost cea mai dură cursă de alergare la care am participat, atât mental, cât și fizic, o experiență pe care n-o voi uita așa ușor. Pe alocuri am simțit-o mai mult ca pe o cursă de supraviețurire decât de alergare. Mi-am luat doza de adrenalină pentru tot anul.

Pentru prima dată nu mă interesează câtuși de puțin pe ce loc sunt în clasament sau dacă sunt în clasament, având în vedere cei câțiva kilometri în minus.

Tot ce contează e că am reușit să supraviețuiesc unei curse în condiții de vreme neprielnică și am ajuns la finiș pe picioarele mele, sănătoasă și doar cu puțină febră musculară. Știu cât am tras de mine ca să trec peste frica de coborâri abrupte pe noroi și să fac pas după pas prin zăpadă pe urcușurile nesfârșite. Sunt mândră de asta și nu țin neapărat să primesc și o confirmare exterioară.

În continuare cred că nu e nimic rușinos ori blamabil în a abandona la o competiție și nu aș fi ezitat să spun „Stop!” dacă m-aș fi simțit foarte rău sau n-aș fi fost echipată corespunzător. Însă am reușit să duc la bun sfârșit primul meu MPC și mi-am dat seama că, într-adevăr, corpul meu are resurse pe care nu le descoperisem până atunci. Și am găsit și răspunsul la întrebarea Ce mi-a trebuit să particip la cursa asta?”:

Am văzut oameni care, deși ajung la final după ce primii sosiți au avut timp să facă duș, să mănânce, poate să-și facă și siesta, se simt învingători și n-ar renunța la sentimentul acela pentru nimic în lume. Și îi invidiez pentru că, în fond, nu pentru asta alergăm? Pentru a ști că suntem în stare să ne biruim fricile, că panglica pe care o rupem la sfârșit, atunci când trecem linia de sosire, nu e aceea pe care o țin de capete niște voluntari, ci aceea spre care ne-au purtat, în zborul lor, visurile noastre. Nu cumva victoria înseamnă să ne putem împinge trupul și mintea spre limite doar ca să constatăm că aceste limite ne-au ajutat să ne redescoperim? Și, încet-încet, să visăm mai mult?” (Killian Jornet, „Să alergi sau să mori”)

4 thoughts on “Maraton Piatra Craiului 2017: ce nu te omoară te face mai puternic

  1. Cornelia

    Felicitari Andra! Cu cat iesim mai des din zona de confort vedem ca putem mai multe! Asa ca, iti doresc sa gasesti curajul de a participa la cat mai multe competitii care sa te faca mandra de realizarile tale!

    Reply
  2. Radu Diaconu

    Au fost amici la concursul asta si mi-au povestit lucruri care le vor povesti nepotilor!
    Un mare Bravo si la anul sper sa fiu si ue parte din aceasta frumoasa nebunie!!!:)

    Reply
    1. Andra :) Post author

      Mulțumesc! Poate la anul o să fie vremea mai blândă. Oricum, la peisajele de pe-acolo, chestii de povestit nepoților vor fi oricum.

      Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *