Pe 5 octombrie 2014 alergam primul meu maraton (42 km), din dorința de a vedea cum mă simt după distanța care atunci mi se părea imensă. Mă gândeam că-mi va fi de ajuns și că o voi da apoi pe curse lejere de semi. Însă așa cum se întâmplă în cazul multor alergători amatori, mi-a plăcut (tare!) și am continuat.

Doi ani și 4 zile mai târziu, pe 9 octombrie 2016, am bifat maratonul cu numărul 7. Dintre cele 7, 4 le-am alergat anul ăsta, iar 2 au fost montane – o adicție recentă 😀 (Acum pot să-i înțeleg pe cei care preferă maratoanele montane în detrimentul celor pe plat, de oraș. La munte parcă ai mai mult timp să-ți tragi sufletul, chiar și pe urcări, atmosfera e mai faină, aerul, mai curat.) PB-ul l-am făcut la Verona, iar de-atunci încerc în zadar să cobor sub 3:55 :))

Dar gata cu statistica! Să revenim la Maratonul București 2016, ediția a IX-a.

Foto: Radu Cristi

Pentru că anul trecut n-am fost în oraș în perioada maratonului, a fost prima mea cursă pe noul traseu. În afara faptului că s-au adăugat urcările de la Palatul Parlamentului, în rest nu mi s-a părut mare diferență. Punctele de hidratare și alimentare au fost multe și generoase (după Semi-ul de la Lisabona, unde am avut unul singur, aici mi s-a părut ospăț :D). Am mâncat o grămadă de banane, de nu vreau să le mai văd vreo câteva luni :))

Mă înscrisesem de luni bune și așteptam cu nerăbdare ziua asta. Și uite că vremea a ținut cu alergătorii și ne-a servit o zi perfectă de zburdat, cu soare și temperaturi mai micuțe. N-am lăsat mica răceală să mă demoralizeze, gândindu-mă că oricum am bluză cu mânecă lungă, deci o să am pe ce-mi șterge nasul 😛 

Foto: Radu Cristi

M-am așezat la linia de start în ultimele minute, după o coadă luuungă la toaletă. Și a-nceput!

Start!

La primii kilometri am văzut portocaliu în fața ochilor, căci m-am luat după iepurașii de 3:45. Dar am reușit să mă țin după ei? De unde! Vise, nene :)) După vreo 10-12 km am slăbit ritmul, dar am menținut un pace bunicel, sub 6 min/km. Priveam ca hipnotizată la alergătorii care veneau din sens opus, mai rapizi, încercând să găsesc printre ei figuri cunoscute. M-am salutat cu câțiva și, mai o încurajare, mai o vorbă, am trecut de kilometrul 30. Și aici am simțit din plin lipsa antrenamentelor mai lungi pe asfalt. Deja nu mai aveam răbare, obosisem, picioarele voiau pauză. Nu mai zic că ultima buclă până la Eroilor a fost cruntă… Însă am ajuns cu bine la finiș și asta e tot ce contează!

Rezultatul

3:58:22, locul 35 la feminim și 337 la general. E mult, e puțin? Nu știu cum vi se pare vouă, însă pentru mine e o bucurie simplul fapt că pot alerga distanța asta fără să fiu epuizată la final. În afară de un pui de febră musculară n-am avut dureri sau accidentări, lucru care mă face să mă simt tot mai încrezătoare în propriile forțe. Bucurii mărunte de amator, ce mai! 😀

Medalia e mai bling-bling decât la alte ediții (cu sclipici auriu), dar parcă și mai ușoară. Ceea ce e de bine 😀

Mulțumiri și recunoștință

• Mulțumesc foarte-foarte mult celor care ne-au încurajat de pe margine, fie ei bicicliști, fotografi, alergători care terminaseră cursa, voluntari, alergători “în pauză” sau pur și simplu simpatizanți ai acestui microb! Contează enorm când de-abia îți mai tragi sufletul și picioarele! Parcă anul ăsta au fost mai mulți susținători ca niciodată, așa mi s-a părut.
• Câteva porțiuni de traseu le-am alergat alături de cunoscuți și a fost foarte motivant, iar good vibe-ul lor m-a ajutat mult. Mulțumesc și vouă!
• Da, am auzit încurajarea “Hai, Zâmbet și sănătate!” la un punct de hidratare pe undeva între Unirii și Piața Muncii, dar era prea târziu să mă întorc, deci n-am identificat susținătoarea. Mulțumesc frumos, a fost o surpriză tare plăcută! 🙂

Rușinică…

“Cireașa” de pe tort? După cursă, nu mi-am mai găsit punga la garderobă :)) Nu aveam chestii importante sau de valoare în ea, așa că mno, nu e cine știe ce pierdere, dar mă intrigă dispariția ei. Nu știu ce s-a întâmplat anul ăsta, a fost haos total la garderobă, deși până acum era totul foarte bine organizat. Poate organizatorii ne fac un cadou frumos pentru ediția aniversară de la anul și se asigură că fiecare pleacă acasă cu bagajul întreg 😀 Mă rog, eu oricum nu mai las ever vreun bagaj la garderobă, dar mă gândesc că sunt alții care vor să se bucure de beneficiul ăsta.

Hai totuși să închei într-o notă optimistă 🙂

Am mai terminat cu bine un maraton și am împărtășit euforia alergării cu mii de oameni. Despre asta cred că e, până la urmă, Maratonul București. Despre a ne lua în stăpânire orașul măcar pentru câteva ore, de două ori pe an. Despre pasiunea pentru mișcare, despre comunitate, despre “prima dată”, limite depășite și “am reușit!”-uri.