Un lucru pe care-l ador la weekendurile de toamnă e că în Bucureşti sunt o grămadă de evenimente din care poţi alege ceva pe gustul tău. Bonus, vremea perfectă pentru plimbare şi o gură de aer proaspăt, printre copacii care încep să-şi lepede frunzele.

După scris şi curăţenie prelungită, sâmbăta mea a continuat cu o tură pe la Orăşelul Copiilor de la Brâncoveanu, la porţile căruia avea loc Festivalul Fructelor de Mare. Mi-era poftă de delicatese marine, aşa că m-am bucurat că cei de la Taverna Racilor au scos grătarele în aer liber şi au adus la îndemână raci, creveţi, calamari, caracatiţă, peşte, paella etc. Era deja coadă mare când am ajuns eu acolo, la debutul serii, dar a mers destul de repede, aşa că în m-am putut delecta imediat cu o porţie maaaare de creveţi şi nişte tentacule de caracatiţă.

Nu cred că am mai mâncat vreodată atât de mulţi creveţi dintr-o dată, de obicei îi primeam în “formaţie redusă” alături de paste sau salată. Acum le-am savurat gustul pur şi simplu, fără vreo garnitură, aşa că mi-am făcut pofta. Mulţi au fost dezamăgiţi că nu au mai găsit raci, însă eu recunosc că prefer creveţii, mi se par mai uşor de mâncat chiar şi fără cine ştie ce instrumente speciale.

Mulţumită de masa delicioasă, am pornit spre Unirii, de unde m-am îndreptat pe jos spre Romană. Mi-era dor de o plimbare pe Calea Victoriei, într-o zi de weekend când lumea e (puţin) mai relaxată şi vezi oameni care stau la o terasă ori se plimbă, cu maşinile vuind în faţa lor pe bulevard. Are ceva romantic în ea Calea Victoriei, iar asta se simte cu atât mai mult pe fundalul unui cer albastru-rozaliu, în toamna asta blândă şi dulce asemenea mustului.

Am văzut mulţi turişti şi mulţi oameni cu aparate foto, iar adevărul e că apusul pictase cerul cu mare talent – merita imortalizat. În Piaţa George Enescu era în pregătire un spectacol, iar locul aproape se umpluse, însă am decis să merg mai departe. N-aveam stare.

Am luat-o prin Piaţa Amzei şi am sorbit din priviri mica terasă cu aer boem, desprins din piaţetele italiene, ceea ce mi-a făcut şi mai mare poftă de o porţie de dolce far’ niente.

Se întunecase bine când am ajuns la Institutul Francez, unde rula filmul românesc „Un etaj mai jos”. În aşteptare, am luat un loc pe banca din curte, nu înainte de a remarca statuia interesantă postată în grădină. Spaţiul e amenajat foarte plăcut, cu multă vegetaţie, găzduind şi o cafenea, iar aerul French învăluie clădirea frumoasă a Institutului.

Reveind la film: e destul de simplu, însă are un mesaj aspru şi realist. Citatul l-am descoperit pe pagina oficială a filmului şi cred că zice multe despre cum ne construim viaţa în comunitate în prezent…

„Un etaj mai jos” îşi foloseşte personajul principal pentru a construi o meditaţie amară despre responsabilitate, vină şi comunitate, într-o epocă în care oamenii află mai multe despre vecini de pe Facebook decât prin conversaţie.