Cindrel ÎnAlergare 2015 – prima mea cursă de alergare montană

Pe lângă endorfine şi limite depăşite, alergarea mi-a dat ocazia să experimentez o grămadă de senzaţii incitante, savurate trup şi suflet. Weekendul trecut am trăit o aventură în mişcare la cote înalte: mi-am făcut iniţierea în cursele montane la Cindrel ÎnAlergare (Păltiniş, judeţul Sibiu).

cindrel-in-alergare-2015-medalie-si-tricou

Anul ăsta am început să aud tot mai des în jurul meu despre mirajul competiţiilor de trail, care combină verdeaţa, sălbăticia şi aerul curat de munte cu entuziasmul alergării. Tânjeam de multă vreme după o alergare la munte, însă nu-mi făceam curaj să mă înham la o astfel de cursă, având în vedere că până acum am alergat exclusiv pe plat. În plus, mi se părea complicat să ajung în locurile cu pricina, având în vedere că nu am maşină. La asta se adaugă şi echipamentul special de alergare montană, pe care, din nou, nu-l aveam.

Nu ştiu ce m-a inspirat exact când am citit despre Cindrel ÎnAlergare, dar am zis că m-aş băga să văd cum e “next level”, mai ales că Păltinişul îmi era familiar, pentru că fusesem prin copilărie acolo. Am ales cursa de semimaraton (aproximativ 20 km), iar apoi am căutat companie, cazare şi transport. Culmea, le-am găsit pe toate foarte repede şi pot să zic că s-au dovedit a fi perfecte. E incredibil cum se potrivesc uneori lucrurile când renunţi să găseşti scuze şi te orientezi spre soluţii 🙂

paltinis paltinis

Am privit lung harta cu traseul, dar nu mi-a zis mare lucru, pentru că habar n-aveam cum se simt fizic diferenţele de nivel menţionate pe-acolo. Nici nu m-am străduit să aflu, de teamă să nu mă demoralizez. Ştiu teoria că e bine să te documentezi înainte de curse, dar de data asta am vrut să merg un pic la risc. Şi nu-mi pare rău. M-am bazat pe faptul că distanţa de 20 km mi se pare în general foarte rezonabilă şi nu mă mai sperie, chiar şi în condiţii de munte.

Am renunţat la ideea de a-mi cumpăra încălţăminte de alergare de munte şi am mizat pe adidaşii mei no name de asfalt, care şi-au făcut datoria mai mult decât onorabil. Fiind o zi cu vreme bună, chiar foarte caldă (ce noroc!), n-am avut nevoie de geci groase sau alte accesorii pentru munte. Pregătire specială pentru cursă am făcut foarte puţină – câteva trepte urcate în fugă prin IOR – m-am bazat pe rezistenţa pe distanţe lungi dobândită la antrenamentele şi cursele de/pentru maraton.

În dimineaţa startului nu aveam stare. Am început ziua cu o porţie de paste cu turmeric, luate la pachet de acasă şi savurate pe balconul pensiunii (apropo, dacă ajungeţi prin Păltiniş, recomand Vila Creasta Cocoşului – camerele sunt curate, mobilate modern şi accesibile ca preţ). Am îmbrăcat tricoul verde şi m-am echipat, apoi am pornit spre punctul de start.

paltinis-vedere-din-vila-creasta-cocosului

Eram curioasă şi nerăbdătoare să văd cum e să alergi pe munte, pe teren accidentat şi cât de mare e efortul la urcare. Aşa cum aveam să aflu, provocarea a fost la coborâre, unde gravitaţia îşi făcea de cap, iar picioarele mele nu voiau sub niciun chip să se oprească. Parcă niciodată n-am simţit adrenalina mai puternic ca atunci, iar senzaţia a fost că înaintez automat, fără să depun vreun efort, gata să-mi iau zborul în orice moment.

Mi-a plăcut mult varietatea traseului, faptul că a fost şi prin pădure, pe pietre, prin iarbă şi poteci sălbatice, pe lângă/prin râuri. O bună parte din distanţă am parcurs-o la pas. Nu cred că m-am mai lăsat vreodată atât de influenţată de alergătorii din jur, care ba mergeau, ba alergau. Mi-au fost de ajuns apa şi gustările de la punctele de hidratare-alimentare, m-am bucurat că n-am mai cărat după mine o sticlă, aşa cum intenţionam iniţial.

Cindrelul a fost prima cursă unde m-am uitat la ceas doar de vreo 2-3 ori – am fost prea concentrată la traseu şi la făcut slalom printre pietre şi rădăcini. Când am ajuns la km 17, aproape că-mi părea rău că se termină. A urmat o ultimă coborâre abruptă, venită pe neaşteptate, pe care am abordat-o cât de lent am putut, dar tot am avut o senzaţie ciudată de lipsă de control şi de viteză maximă. Traseul a fost accesibil per ansamblu, dar şi incitant. Nu ai cum să te plictiseşti la o astfel de cursă, asta-i clar.

cindrel in alergare 8 august 2015

Foto: Vlad Sageata

Am auzit în jur pe unii bombănind că traseul n-a fost prea bine marcat, că au existat zone în care nu prea ştiai pe unde s-o apuci. N-am un termen de comparaţie cu alte competiţii de acest fel, dar mi s-au părut destule marcaje pentru cursă, plus voluntari, aşa că am reuşit să nu mă rătăcesc 😀 Voluntarii mi s-au părut foarte implicaţi şi însufleţiţi, iar atmosfera – mai animată decât la cursele de oraş, unde, teoretic cel puţin, sunt mai mulţi susţinători.

După ce am trecut finish-ul, alături de alţi 3 alergători cu care m-am nimerit să fiu în apropiere, am primit şi medalia, una simplă, dintr-un fel de lut (cred) şi mult mai uşoară decât “tălăngile” cu care eram obişnuită 😀 Fiind prima cursă de acest fel, n-am avut absolut niciun target de timp, dar zic că m-am descurcat bine: 2h 40 minute, locul 9 din 26 la categoria de vârstă şi 17 din 58 la Open feminin.

M-am bucurat să constat că n-am avut deloc dureri de genunchi, doar ceva febră musculară la coapse, ca să prelungească puţin amintirile acestei super-experienţe.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *