După ce am urcat în Stephansdom şi am admirat Hundertwasser, îndeplinindu-mi singurele două obiective pentru vacanţa la Viena, am pus harta pe masă pentru a vedea în ce parte să mă îndrept. Am văzut că Palatul Belvedere nu părea să fie prea departe, aşa că am luat-o încet la pas într-acolo.

Nu mai ştiu pe ce străzi am rătăcit, însă într-un final am zărit în faţă un gard mare ce părea că ascunde un spaţiu verde întins. Conform hărţii, mă aflam în zona Belvedere, aşa că am pornit într-acolo. Am avut însă surpriza să descopăr Grădina Botanică a Universităţii din Viena, un parc încântător, cu bănci aliniate sub lumina amiezii. Intrarea era liberă, aşa că am profitat şi am făcut o plimbare şi pe-acolo, printre straturile de plante şi flori organizate şi etichetate cu grijă. Mi-au plăcut tufele zvelte de bambus şi micul heleşteu cu câteva răţuşte jucăuşe, iar la ieşire mi-au atras atenţia ghivecele cu flori super-colorate şi o tufă de narcise galbene.

Am descoperit apoi Palatul, dar se pare că pentru a intra în curtea lui trebuia să mai merg o bucată de drum. Însă a meritat. Nu a fost prima oară când l-am văzut, căci la cealaltă vizită în Viena am ajuns din întâmplare şi pe-aici. Atunci era iarnă şi ger, iar domeniul arăta cam deprimant, cu câteva păsări înfrigurate zburând deasupra micului iaz. Nici nu observasem statuile din curte, pe care acum le-am studiat şi fotografiat încurajată de soarele cald.

Am păşit cu bucurie pe aleile largi, simple, unde totul părea perfect. Oameni care stăteau cu faţa-n lumină, la căldură, făceau fotografii sau pur şi simplu se plimbau. A fost un moment de fericire intensă, pe care o simţi doar câteva secunde, de ajuns totuşi pentru a-ţi da seama ce norocos eşti să trăieşti, să respiri, să admiri atâta frumuseţe.

Se vedea că grădina nu intrase încă în cea mai bună formă, însă tufele începuseră deja să prindă contur, aşa că peisajul era chiar plăcut. Partea cea mai impresionantă a fost vederea spre oraş şi spre catedrala cu turnul ascuţit străpungând cerul, iar în prim plan micii arbuşti desenând bucle şi cercuri.

Nu m-am sinchisit să văd dacă se poate vizita şi ce are de oferit în interior, căci vremea era mult prea plăcută de hoinărit ca să mă închid între patru pereţi, fie ei acoperiţi cu cele mai frumoase capodopere. Am făcut un tur prin care am acoperit mare parte din parc, apoi am ieşit pe poartă, căutând drumul spre centru, cu gândul la o gustare binemeritată.

Am descoperit un pâlc de căsuţe foarte simpatice, iar dintre ele mi-a atras atenţia o turlă rotunjită, aurită. M-am îndreptat într-acolo şi am dat peste o biserică rusească, cu un aspect tare pitoresc, aproape exotic printre atâtea clădiri serioase. Nuanţe de auriu strălucitor, acoperiş verde-închis şi decoraţiuni bogate pe ziduri – o paletă inedită de armonii pe străzile Vienei.

M-am pierdut apoi prin centru, redescoperind clădirea impunătoare a Operei şi tumultul străzilor principale, flancate de magazine turistice.