În cazul în care aţi ridicat din sprâncene când aţi citit „falafel” şi vă întrebaţi nedumeriţi ce legătură are cu Austria, ei bine, o să încep prin a vă spune că întreaga mea şedere la Viena a stat sub semnul acestui delicios fel de mâncare.

Am savurat un falafel încă de cum am ajuns în gara Westbahnhof, cu legume, iaurt şi condimente; a fost perfect şi la gust, şi pentru a-mi potoli foamea. L-am mai mâncat o dată într-o seară când m-am întors prea târziu la hotel pentru a mai prinde vreun supermarket deschis (adică după ora 21.00…), aşa că m-am mulţumit cu un falafel de la o shaormerie de cartier. Spre surprinderea mea, nu doar că am supravieţuit, dar mi-a şi plăcut.

Tot chifteluţe falafel mi-am ales şi dintr-un restaurant cu autoservire, mai inedit. Se numeşte Yamm şi se află vizavi de Universitatea din Viena, într-un loc destul de aglomerat şi agitat.

Când am intrat aici pentru prima dată, aveam o foame de lup (recunoaşteţi pattern-ul? :D) şi m-a enervat teribil faptul că nu scria nicăieri cum se procedează pentru a comanda şi nimeni nu s-a deranjat să-mi explice. Aşa că dacă ajungeţi pe-acolo sau nimeriţi printr-un restaurant asemănător, hai să vă povestesc:

La intrare primeşti un card, apoi îţi iei o farfurie (mai mare sau mai mică, în funcţie de foame) şi te învârţi cu poftă în jurul unui bar uriaş cu toooot felul de bunătăţi, de la salate şi mâncăruri de legume, humus, salată de vinete, supe, până la cele mai apetisante prăjituri şi tarte. Mi-am dat seama de-abia la final că meniul este vegetarian, însă acest lucru nu m-a deranjat de fel, având în vedere cât de bune au fost felurile încercate. Te serveşti cu ce şi cât pofteşti, apoi pui farfuria pe un cântar, apropii cardul de spaţiul indicat şi ţi se arată gramajul şi costul. Din ce am constatat, preţul este de 3 euro/100g (fără farfurie, desigur). Nu e puţin, însă avantajul este că poţi să guşti din o grămadă de feluri, iar mai toate sunt… yamm!!

Într-una din plimbări, am dat peste o piaţă cu produse (mai mult sau mai puţin) locale şi cu mini-restaurante având câteva mese, unde probabil că se mănâncă bine, judecând după cât de mulţi oameni şedeau acolo, cu prânzul în faţă. Mie mi-au atras atenţia brânzeturile, sarmalele în foi de viţă şi diferitele sosuri-pastă condimentate.

Trecând la partea „dulce” a aventurii culinare vieneze, iată că intră în scenă şi preparatele mai tradiţionale. Ştrudel cu mere tot n-am gustat, mi se pare prea banal, însă am încercat pentru a doua oară Sachertorte, prăjitura simbol a Austriei. Ei bine, nici de data asta nu m-a prea încântat, căci mi s-a părut extreeem de uscat, lipsit de pufoşenie şi prea dulce (exact cum mi-l aminteam din vacanţa anterioară…). Cu toate astea, am păstrat cu drag amintirea mai mult datorită ritualului. Hoinărind pe străzile Vienei, în drum spre Palatul Belvedere, m-am oprit la o cafenea drăguţă pentru gustarea dulce. M-am aşezat la geam, mi-am comandat un ceai şi un Sachertorte şi m-am simţit cu adevărat răsfăţată!

Nu am gustat Sachertorte în varianta originală, mai exact cea pregătită la restaurantul hotelului Sacher, însă probabil că data viitoare când ajung prin Austria o să renunţ să mai comand această prăjitură…

Vizita la Palatul Schonbrunn s-a lăsat şi ea cu o gustare dulce, de data aceasta una mică şi roz. Punschkrapfen este o mini-prăjitură din blat pufos, îmbibat în rom, cu nuga, gem de caise sau alte dulcegării, învelită într-o glazură roz. Am cumpărat-o de la târgul de Paşte organizat în faţa palatului, după ce am căscat ochii câteva minute bune pe la tarabele cu tot felul de bucate, iepuraşi, ouă şi alte cadouri. Am plimbat-o vreo câteva zeci de minute pe aleile parcului Schonbrunn, apoi, înainte de plecare, m-am aşezat pe o bancă şi am dat-o gata. Mi-a plăcut mai mult decât Sachertorte pentru că aici chiar s-a simţit siropul, iar consistenţa a fost fragedă, o combinaţie perfectă cu glazura ce se topeşte în gură.