A treia zi petrecută la Paris a început cu câteva picături mărunte de ploaie, dar care nu m-au speriat. Ca de obicei, după micul dejun am luat oraşul la pas, de data asta cu o direcţie clară: Sainte Chapelle, o biserică despre care citisem că are nişte vitralii impresionante. Am străbătut bulevarde şi străzi micuţe, având deasupra un cer tulbure. Noroc cu frunzele galbene care mai înviorau puţin atmosfera. Totuşi, peisajul mi s-a părut demn de imortalizat, mai ales că în depărtare se ridica mândru Turnul.

Am ajuns la Sena, am traversat-o pe Pont au Change – Sainte Chapelle se află pe Île de la Cité, insula oraşului -, şi m-am găsit în faţa Palatului Justiţiei (Palais de Justice), un complex uriaş de clădiri, din mijlocul căruia se iveşte turla ascuţită a capelei. Am intrat cu hotărâre, deşi biletul mi s-a părut cam scump, la prima vedere: 8,5 euro pentru accesul în interior.

Sainte Chapelle a fost construită de regele Ludovic al IX-lea, pe post de capelă personală pentru palatul său regal. Ridicat în secolul al XIII-lea (!), în stil gotic, edificiul a fost restaurat de mai multe ori, astfel că îşi păstrează farmecul şi eleganţa chiar şi după 700 de ani. Este construită pe două etaje, având o cameră inferioară şi una superioară, ambele fermecătoare prin personalitate. Capela de jos este un pic mai modestă, dar plăcută, având tavanul decorat cu mici imprimeuri aurii.

Celebrele vitralii îmbracă pereţii capelei superioare într-un joc de culoare şi lumină, cu zeci de scene din Biblie reprezentate cu migală, de-ţi iau ochii. Majoritatea au fost refăcute identic cu cele originale, distruse de-a lungul vremii, însă există câteva care datează din secolul al XIII-lea. O parte din vitralii se află în restaurare, la fel şi rozeta capelei, însă chiar şi aşa imaginea ferestrelor colorate te lasă fără cuvinte. Nuanţele sunt extrem de vii, iar suprafaţa uriaşă pe care o acoperă ferestrele transformă întregul loc într-un spaţiu ireal.

Pardoseala are de asemenea un model interesant.

Mi-a părut tare rău că nu ştiu mai bine franceză, ca să pot asculta poveştile spuse de simpaticul ghid. Chiar şi aşa, mi-am încordat mintea şi memoria şi am desluşit câte ceva. Am scris aici mai multe detalii despre istoria Sainte Chapelle.

După ce am revenit în lumea reală, am continuat plimbarea pe bulevardele Parisului, îndreptându-mă spre un parc zărit pe hartă, aflat nu foarte departe: Grădina Luxemburg (Jardin du Luxembourg). De cum am intrat, am descoperit o fântână amplasată într-un cadru de vis, cu flori galbene şi portocalii, asortate cu frunzele copacilor. Prin parc erau mulţi alergători, deşi vremea continua să fie închisă. Palatul nu prea m-a impresionat, mi s-a părut banal şi şters, aşa că m-am mai plimbat puţin şi apoi am mers spre Domul Invalizilor, tot pe jos.

Pe drum am văzut şi Galeriile LaFayette din Montparnasse, vegheate de turnul de 210 metri înălţime, o alăturare care mi-a lăsat impresia că e rodul imaginaţiei prea bogate a vreunui dictator comunist… Mi-ar fi plăcut să admir panorama oraşului şi din vârful acestui turn, însă am preferat să-mi continui drumul, ca să gust Parisul de aproape. Fiind duminică, multe magazine erau închise, în schimb restaurantele mai mari îşi întâmpinau clienţii cu cele mai rafinate bucate.

Într-un final, am întrezărit în depărtare turla aurită a unei biserici, despre care am presupus că este Domul Invalizilor, celebra biserică unde se află mormântul la fel de celebrului împărat Napoleon. Biserica face parte din complexul Les Invalides, un ansamblu de clădiri ridicat pentru a găzdui şi a trata veteranii de război. M-am apropiat şi am constatat că emană măreţie din toate coloanele, ornamentele şi ce-l împodobesc. Am spus “pas” vizitei în interior, pentru că preţul mi s-a părut cam mare şi nici nu ţineam să-l văd musai. În schimb, am surprins o imagine spectaculoasă din micul parc de lângă biserică, alături de covorul de frunze în ton cu auriul cupolei. La Paris cam toate se asortează, se pare 😀

Paşii m-au purtat apoi spre Turnul Eiffel, căci ce-ar fi o vizită la Paris fără un pelerinaj la cel mai cunoscut kitsch simbol al oraşului? În apropiere am descoperit şi un restaurat cu specific românesc, Doina.

Deci, cum e turnul? Mai mult maro decât gri, mai chic de departe decât de aproape şi cam deprimant din cauza zonei. Sau să fi fost cerul înnorat de vină? Nu ştiu care-i motivul, dar per total zona mi-a lăsat un gust neplăcut. Totul în jurul lui urlă “kitsch”, de la suvenirurile ieftine şi de prost gust, la spectacolele stradale fără nicio legătură cu muzicile boeme cu care Parisul este deseori asociat. Poate că vara zona arată mai bine, dar când la început de noiembrie era destul de tristă. N-aveam cine ştie ce aşteptări, deci nu pot să zic c-am fost dezamăgită.

De la turn am plecat spre o altă destinaţie de top: Champs Elysees, bulevardul care adună la un loc strălucirea celor mai celebre branduri franceze şi internaţionale. Chiar dacă era extrem de aglomerat, plimbarea a fost minunată. Nu am poftit la niciun magazin, ci doar am privit admirativ vitrinel colorate, decorate cu mai multă sau mai puţină imaginaţie.

Şuvoiul de lume s-a mai risipit când am ajuns în Place de la Concorde, un spaţiu vast, cu un obelisc ascuţit înţepând cerul, alături de câteva fântâni interesante, care însă nu păreau să funcţioneze.

Seara s-a încheiat cu un apus văzut de la Luvru. Nu, n-am vizitat muzeul, nici nu mi-aş fi dorit, însă m-am relaxat pe aleile sale şi am fotografiat piramida din toate unghiurile.

Şi… cam asta a fost vacanţa mea la Paris: variată, pe mai multe viteze, cu un car de momente de uimire. Iar faptul că a fost experimentată alături de oameni dragi, în cea mai mare parte a timpului, o face cu atât mai valoroasă.

În curând, urmează „jurnalul gastronomic parizian”, despre bunătăţile savurate în capitala Franţei 🙂