Surprizele din parcul Palatului Nymphenburg

Pe lista mea cu locuri de văzut în Munchen se afla şi Palatul Nymphenburg, pe care îl zărisem pe fugă din autobuzul turistic, la vizita precedentă. Mi-a plăcut în special locul unde este amplasat: deşi se află în oraş, spaţiul verde generos care-l înconjoară dă senzaţia de maiestuozitate, ca şi cum e nevoie să te pregăteşti îndelung pentru a-i trece pragul.

 palatul nymphenburg munchen

Pentru că nu am avut prea mult timp la dispoziţie şi îmi doream să mă bucur fără grabă de vastul domeniu, am ales să nu vizitez palatul propriu-zis, ci doar parcul imens şi cele patru pavilioane, despre care auzisem că merită văzute. Biletul a costat 4,5 euro, plata pentru intrarea la pavilioane, căci accesul în parc este liber.

Aşadar, dimineaţa mea de luni a început cu o plimbare alene pe aleile scăldate de frunze, în compania veveriţelor şi a alergătorilor matinali. O zi promiţătoare încă de la primele ore 🙂 Mi-au plăcut mult statuile de pe aleile de lângă palat, cu personaje fantastice, dar şi rândurile de flori care trasau linii roşii pe verdele ierburilor.

Nu am primit nicio hartă a celor patru pavilioane, aşa că m-am orientat doar după cele câteva panouri cu indicaţii. Primul la care am ajuns a fost Pagodenburg, o construcţie cu două etaje, albă, destul de simplă. M-a mirat denumirea, pentru că arhitectura nu seamănă cu cea a unei pagode. Am aflat că, de fapt, numele provine de la ornamentele în formă de zei care împodobesc construcţia. Pagodenburg a fost construit în secolul al XVIII-lea, când stilul chinezesc era la modă în Europa. Am ajuns cu puţin după ora 9, când palatul de-abia se deschisese, aşa că la Pagodenburg încă se făcea curăţenie. Un nene care dădea cu aspiratorul de mama focului mi-a compostat biletul, apoi m-a lăsat să-mi văd de treabă. Construcţia e destul de micuţă, dar frumos decorată, în special camerele de la etaj, la care predomină culorile calde, iar pereţii sunt decoraţi cu picturi migăloase.

M-am îndreptat apoi spre următorul pavilion, Badenburg, unde lucrările de renovare erau în toi. Am avut însă noroc, pentru că interiorul se putea vizita. Încă de la intrare am fost impresionată de sala mare, bogată în ornamente şi fresce. Interesante mi s-au părut colţurile rotunjite, de un fel de fântâni-chiuvetă. Spuneam mai sus că stilul chinezesc era foarte apreciat în secolul al XVIII-lea, în această parte a Europei. Ei bine, influenţele asiatice sunt foarte vizibile şi la Badenburg, următoarele camere fiind decorate cu tapete având pe ele păsări, vegetaţie, personaje chinezeşti şi scene din viaţa cotidiană. Baia nu pot să zic că m-a impresionat, în schimb mi-a plăcut tare mult “Camera Maimuţelor”, cu mobilier de un galben aprins, extrem de şic.

A urmat apoi cireaşa de pe tort, pavilionul de vânătoare Amalienburg, construit în stil rococo. În exterior clădirea este ştearsă, având doar câteva ornamente tematice, aşa că nu am fost pregătită pentru ce urma să văd în interior. Camerele sunt împodobite cu decoraţiuni argintii, care sclipesc în lumina candelabrelor diafane, ca un preambul la ceea ce avea să urmeze. Sala oglinzilor este cu adevărat spectaculoasă, atât prin ornamentele elegante, cât mai ales prin jocul de reflexii, care face ca încăperea să pară uriaşă. Am stat să admir multă vreme pereţii caleidoscopici, vrăjită de ingeniozitatea design-ului. Trecând mai departe, prin camerele cu tablouri reprezentând scene de vânătoare, am ajuns la bucătărie, la rândul ei frumos decorată cu imagini inspirate din porţelanurile chinezeşti. Pare o încăpere mai rece, însă dacă priveşti detaliile de pe dale nu ai cum să te plictiseşti.

Căutând următorul pavilion, am rătăcit puţin prin zonele mai sălbatice ale parcului, unde toamna pictase în culori incredibile natura. Peisajul mi s-a părut tare romantic, ca desprins din fotografiile de pe Pinterest, mai ales că am descoperit şi câteva poduri vechi, care sparg monotonia vegetaţiei.

Am urmat semnul spre ultimul pavilion, Magdalenenklause, şi am dat peste o dărăpănătură ce părea că mai are puţin şi se prăbuşeşte. Nu, nu greşisem drumul, m-am convins că am nimerit unde trebuie citind titlul pe plăcuţa de la intrare. Tot de aici am aflat cu uimire că respectiva construcţie este o “ruină artificială”, adică a fost proiectată intenţionat ca fiind în paragină, pentru că reprezintă un loc de meditaţie. Fisurile din pereţi amintesc de fragilitatea lucrurilor pământeşti.

Din nou, în interior am avut un şoc: camera de la intrare are un aspect de grotă, cu decoraţiuni create din scoici atent prinse în pereţi. În acelaşi stil e amenajată şi capela micuţă. Celelalte camere nu sunt cine ştie ce, au doar câteva picturi, fotografii şi un mobilier auster. În schimb, ferestrele mi s-au părut tare armonioase; chiar dacă au forme diferite, se “asortează” minunat cu restul construcţiei.

ferestre magdalenenklause palatul nymphenburg

Cam asta a fost plimbarea mea prin parcul palatului Nymphenburg: un festin de surprize, cu porţii consistente de frumuseţe. Iar deasupra tuturor, bucuria. Bucuria de a respira, de a trăi, de a fi.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.