Pofta de plimbat şi-a spus din nou cuvântul, aşa că weekendul trecut am dat o fugă până la Sibiu, din dorinţa de a mai evada puţin din rutina sfârşitului de săptămână.

Cu Sibiul m-am mai întâlnit acum mulţi ani, înainte să fie renovat şi desemnat Capitală Culturală Europeană, însă nu mai ţineam minte mare lucru şi m-am simţit ca şi cum ar fi fost prima vizită. Am tot citit pe bloguri în ultima vreme despre acest oraş, am auzit lume vorbind despre el, aşa că am fost tare nerăbdătoare să fiu la faţa locului şi să-i simt pulsul. Mi-am făcut desigur o listă cu câteva obiective turistice de văzut, dar am ţinut-o la păstrare în geantă şi nu am prea băgat-o în seamă. Hoinăritul a fost literă de lege şi în escapada asta scurtă, în care am reuşit totuşi să sorb câte ceva din frumuseţea oraşului.

Drumul de la gară până la pensiunea unde am stat a fost foarte scurt; am mers pe străduţe pietruite, cu case scunde, ca de poveste şi nu mi-a venit să cred câtă pace poate fi într-un oraş. Aproape uitasem cum se simte liniştea. Fără intersecţii aglomerate, trafic infernal, înghesuială, ci doar intimitatea unor clădiri prietenoase.

Casele şugubeţe cu ochi, simbolul oraşului, te privesc curioase de la înălţimea acoperişurilor, oriunde ai fi. Ăsta e un alt lucru care îmi place la arhitectura Sibiului: construcţiile au stiluri diferite, nu vezi clădiri “trase cu linia”, iar acoperişurile formează un joc dinamic de forme. Chiar şi căsuţele mai scorojite au un “ceva” al lor, textura de vechi se potriveşte minunat cu ţiglele cafenii sau roşcate.

Am început plimbarea cu Piaţa Mare, punctul central al oraşului, înconjurată de case care mai de care mai mândre, purtând numele foştilor proprietari: Casa Lutsch, Casa Hecht, Casa Haller, Casa Weidner. Tot aici poţi admira Palatul Brukenthal, clădirea Primăriei (construită în stil Art Nouveau) şi Biserica Romano-Catolică. Spre seară, Piaţa Mare se umple de lume, iar terasele sunt neîncăpătoare.

Sibiul se vede foarte bine din Turnul Sfatului, unde după ce urci o scară întortocheată şi îngustă poţi să-ţi tragi sufletul admirând centrul vechi prin cele patru geamuri. Turnul datează din secolul XII şi se află între Piaţa Mare şi Piaţa Mică. La început avea rol de apărare, iar ulterior a servit ca punct de observare a incendiilor, depozit sau arest temporar. Are şapte etaje, ultimul fiind un minunat punct de panoramă. Biletul costă doar 2 lei.

Muzeul Brukenthal a fost un obiectiv ispititor, însa am preferat să vizităm doar curtea şi grădina micuţă, unde ne-a întâmpinat un pisic răsfăţat şi leneş, un fel de stăpân al locului.

Am pornit mai departe, fără vreo ţintă hotărâtă, şi am ajuns pe strada Cetăţii, cu cele 3 turnuri (Dulgherilor, Olarilor şi Archebuzierilor) aliniate de-a lungul vechiului zid, în compania aceloraşi case molcome şi colorate.

Piaţetele şi pasajele m-au dus cu gândul departe, iar dacă n-ar fi fost maşini parcate mai peste tot m-aş fi simţit cu adevărat în altă epocă. Clădirile renovate sunt îmbrăcate în culori vesele, dar cu bun gust, fără să fie stridente, iar porţile ascund curţi interioare misterioase, unde îţi vine să intri şi să tragi indiscret cu ochiul. Piaţa Aurarilor e un loc pur şi simplu de poveste. Un alt lucru pe care l-am apreciat la Sibiu este că lipsesc tarabele cu suveniruri kitsch, iar în multe locuri din oraş sunt hărţi cu indicatoare spre obiectivele turistice.

Umblatul prin soare şi-a spus până la urmă cuvântul, aşa că o limonadă rece cu mentă şi ghimbir şi o prăjitură la o terasă cu umbră au fost numai bune pentru încărcatul bateriilor.

Catedrala evanghelică e în renovare şi n-am reuşit s-o vizităm, dar i-am admirat turla semeaţă vizibilă din multe puncte ale oraşului – un bun punct de reper, la cei peste 70 de metri ai săi.

Am trecut prin Piaţa Mică, am traversat Podul Minciunilor şi am ajuns la Piaţa Huet, cu Casa Calfelor, un colţ liniştit şi plin de poveşti ascunse. În perioada medievală, calfele erau tineri meşteri care plecau într-un fel de „training” în deplasare, mai exact într-o călătorie în care să înveţe tainele meseriei pe care o practicau. Astăzi, calfele vin în Sibiu mai ales vara şi desfăşoară diverse lucrări de restaurare.

Turnul Scărilor este unul dintre cele mai vechi turnuri ale Sibiului, datând din secolul XIII, care leagă Oraşul de Sus şi Oraşul de Jos.

Tot hoinărind pe străzi, am dat şi peste Casa cu Cariatide (str. Mitropoliei, nr. 13), o structură nu neapărat complexă, ci neobişnuită pentru Sibiu. Au urmat alte căsuţe şi porţi simpatice, de-mi venea să le pozez non stop ca să le pot fura şi lua cu mine.

Ne-am îndepărtat puţin de inima oraşului şi am luat-o încet spre Parcul sub Arini. Ajunşi acolo, am descoperit un loc mai sălbatic, cu multă vegetaţie şi locuri de visat, perfecte pentru picnic. Parcul Astra mi-a lăsat şi el o impresie bună, chiar dacă, fiind mai central, e mai mic şi mai aglomerat.

Am revenit în centru pentru cină, iar apoi am avut intenţia de a poposi în Piaţa Mare, unde se proiectau filme de la TIFF. O ploaie izbucnită pe nepusă masă ne-a dat însă peste cap planurile, aşa că ne-am mulţumit cu o plimbare-alergare printre picături 😀

Culinar vorbind, la Sibiu n-am avut cine ştie ce revelaţii, probabil şi din cauza timpului scurt petrecut aici. Ceainăria TeaSport pe care o ochisem pe net era închisă, aşa că ne-am orientat spre alte variante. Chiar înainte de plecare am savurat un fresh energizant la o cafenea tare simpatică, Galeriile Carol, unde cafeaua se află la loc de cinste, atât în meniu, cât şi în tablourile de pe pereţi. La ferestre sunt citate simpatice tot despre cafea.

Am avut şi experienţe mai puţin plăcute, cum ar fi o supă de pui cu gust puternic de supă la plic, servită la o terasă în Piaţa Mică. Însă am mâncat şi chestii bune în locuri cu atmosferă romantică, la adăpost de ziduri de piatră şi verdeaţă. Zilele viitoare vă povestesc mai mult 🙂