„Săgeata lui Cupidon” este, aşa cum probabil vă aşteptaţi, o carte despre dragoste, despre cum putem să o cunoaştem şi să o înţelegem; despre cum se naşte, creşte şi moare o relaţie. Bonus: poveşti despre evoluţia conceptului de iubire de-a lungul epocilor istorice, stereotipuri pe acest subiect şi descrieri în cultură şi literatură.

Autorul se bazează pe teoria triunghiulară a iubirii, având ca şi componente:

– Intimitate – „sentimente din relaţie care promovează apropierea, legătura, uniunea”
– Pasiune – este în mare parte „expresia dorinţelor şi a nevoilor – precum cele de autostimă, creştere, afiliere, dominanţă, supunere şi împlinire sexuală”
– Decizie/angajament – a iubi pe cineva şi angajamentul de a menţine această iubire

Fiecare dintre cele trei poate constitui nu doar vârfurile unui triunghi, ci şi un triunghi în sine. Iubirea ar fi, deci, rezultatul acestor trei triunghiuri care se suprapun şi care au proporţii diferite în funcţie de tipul de relaţie. De-a lungul timpului, triunghiurile pot varia în cadrul aceleiaşi relaţii, iar partenerii pot avea viziuni diferite asupra „concentraţiei” ideale a acestor trei componente.

Concepţia cu triunghiurile este ilustrată grafic şi detaliată, însă, ca orice teorie, mi s-a părut puţin prea abstractă. Sunt prezentate şi analizate multe studii, motiv pentru care uneori explicaţiile devin cam ştiinţifice şi greu de urmărit. Ideile şi comentariile autorului sunt însă interesante şi unele dintre ele mi-au atras atenţia.

Relaţiile sunt constucţii care se dărăpănează în timp, dacă nu sunt îngrijite şi consolidate. Asta e valabil în orice tip de relaţii, nu doar de iubire; o relaţie nu îşi poate purta singură de grijă, ci are nevoie de atenţie şi dăruire din partea ambilor parteneri. După o anumită perioadă, ajungem să credem că atenţia şi afecţiunea celuilalt este ceva normal, ce ni se cuvine. Ajungem să ne comportăm ca şi când prietenia/iubirea ar fi o comoară pe care am găsit-o, am fost nespus de încântaţi, am luat-o acasă şi apoi am pus-o într-un ungher, uitând de ea. Însă din când în când mai trebuie (măcar) ştearsă de praf.

Multe dintre poveştile de dragoste care ne plac sunt nerealiste. Este posibil ca tocmai lipsa lor de realism să ne fascineze: vrem să evadăm din lumea reală într-o lume a basmelor, unde toate sunt roz, iar finalurile sunt întotdeauna fericite. Literatura abundă în poveşti de iubire, iar majoritatea prezintă o viziune romantică asupra dragostei, descrisă ca o acţiune instantanee (dragoste la prima vedere). Poveştile se încheie cu sintagma „şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţe”, fără să ne arate însă şi cum să rămânem îndrăgostiţi. Astfel, rămânem cu ideea că vânătoarea iubirii este mai importantă (şi mai palpitantă) decât păstrarea ei. Oamenii îşi selectează partenerii pe baza a ceea ce contează la începutul unei relaţii intime, mai degrabă decât pe baza a ceea ce contează pe termen lung. În plus, persoanele şi relaţiile intime se schimbă în feluri în care nu sunt predictibile la început.

Din categoria „uşor de zis, greu de făcut”: Fă tot posibilul să îl vezi pe celălalt aşa cum este, şi nu cum ai vrea tu să fie. Dezamagirea în relaţii poate fi rezultatul unor comparaţii ale partenerului cu idealul nostru, un ideal de cele mai multe ori nerealist, „de poveste”.

Poţi să ai cu adevărat succes în relaţia cu un altul numai dacă ai o relaţie bună cu tine însuţi. Adesea, atunci când o relaţie cu o persoană care a însemnat mult pentru tine se termină, relaţia cu tine însuţi are nevoie de construcţie şi, posibil, chiar de reparaţii. Prin urmare, merită să înveţi să te placi pe tine însuţi şi să îţi creezi o viaţă nouă şi independentă şi abia apoi să îţi găseşti pe altcineva de pe o poziţie puternică.

Concluzia? E greu să cunoşti dragostea doar din teorie. Pentru o înţelegere completă a subiectului, se recomandă punerea în practică 😀