Recunosc, îngheţata nu se numără printre deserturile mele favorite. Mănânc foarte rar, doar la ocazii speciale, pentru că prefer ca dulce ciocolata sau cheesecake-ul. Cu toate astea, am aşteptat cu nerăbdare conferinţa despre îngheţată care a avut loc la Institutul Italian de Cultură din Bucureşti fix de 1 iunie. Mai ales că evenimentul s-a încheiat cu o degustare de 3 tipuri delicioase de îngheţată: lămâie, cacao şi alune 😀

Alessandro Castro, un specialist în gastronomie italiană, a prezentat câteva informaţii interesante despre istoria îngheţatei, moduri de preparare şi calităţi ale produsului. Cu ocazia asta am aflat lucruri noi despre desertul atât de cunoscut:

• iniţial, îngheţata a reprezentat nu doar un desert răcoritor, ci şi o metodă eficientă de a prelungi durata de viaţă a unui produs
• datează încă din antichitate, iar iniţial se prepara amestecând zăpada cu zeamă de fructe, nectar şi miere
• pentru a se păstra, se săpau gropi în pământ în regiunile reci, apoi se adăuga zăpadă şi piure de fructe.
• arabii au fost cei care au utilizat zăpada de pe Etna şi au amestecat-o cu suc de lămâie şi alte citrice. A luat astfel naştere sherbet-ul, care în limba arabă înseamnă „zăpadă dulce”. Asta se întâmpla acum aproape 1000 de ani, în sudul Italiei (*în limba română, şerbet şi sorbetto sunt două lucruri diferite. Primul e un fel de dulceaţă care se serveşte cu apă, în timp ce al doilea denumeşte o îngheţată mai „light”)
• cum se conserva îngheţata? Prin anii 500, alimentele erau ţinute la rece fiind depozitate într-un recipient care era pus, la rândul lui, într-un altul în care se punea gheaţă şi sare. Această metodă va fi folosită şi în secolul XX, pe timpul când îngheţata era vândută în vagoane de stradă
• istoria îngheţatei este legată de numele lui Bernardo Buontalenti, un arhitect şi sculptor care, în secolul XVI, a prezentat în cadrul unor banchete, pentru oaspeţii italieni şi străini, dulciuri îngheţate, superioare produselor asemănătoare din vremea aceea
• o îngheţată care nu se topeşte, sau se topeşte mai greu, nu e îngheţată adevărată
• într-un magazin de îngheţată artizanală ar trebui să predomine cea de fructe proaspete, ciocolată şi „frutta secca” (fructe uscate ca fistic, alune, migdale etc). Aceasta din urmă e de 8 ori mai scumpă decât cea de fructe proaspete.
• principalele gusturi de îngheţată sunt lămâie, ciocolată şi migdale.
• ulterior, în secolul XX, şi îngheţata a devenit un produs industrial, adăugându-i-se elemente care îi prelungesc termenul de valabilitate, dar care, în acelaşi timp, stimulează pofta.
• ice-cream-ul este diferit de gelato, primul fiind o exagerare, o cremă îngheţată şi nu îngheţată în adevăratul sens al cuvântului.
• 200 g îngheţată au aproximativ 300-500 de calorii
• o îngheţată autentică ar trebui să conţină:
  • lapte, ouă, gheaţă
  • fructe proaspete sau cremă de fructe uscate (alune, migdale) sau cacao
  • agent de îngroşare natural (foarte des folosită e făina de carob)
  • 30-50% aer încorporat
• îngheţatele industriale au ca ingrediente şi:
  • uleiuri vegetale hidrogenate
  • coloranţi
  • emulsionanţi
  • apă
  • glucoză
  • 50-65% aer încorporat