„Datina ceaiului” povesteşte foarte frumos despre arta orientală a acestei băuturi magice, de la descoperire, cultivare, tipuri, preparare până la semnificaţii şi simboluri, legende şi proprietăţi curative. Pe scurt, o carte preţioasă pentru iubitorii de ceai, cu informaţii complete, ilustrată cu imagini calde, în culori plăcute.
Cartea se referă în principal la datina chinezească a ceaiului, diferită de cea japoneză. În China, accentul se pune pe savurarea băuturii, pe când în Japonia ceremonia este partea mai importantă, având o durată ce poate ajunge la câteva ore.
O altă deosebire între cele două culturi este cea a clasificării frunzelor de ceai. În China, plantele de ceai se împart în şase tipuri: albe, galbene, verzulii, verzi, roşii şi negre. De cele mai multe ori, se pune semnul egal între ceaiul fermentat şi ceaiul negru, ceaiul nefermentat şi ceaiul verde, şi ceaiul semifermentat şi ceaiul Oolong. Cultura chinezească nu clasifică ceaiul în acest fel, ci după felul frunzelor şi modul în care se prepară băutura:
„Pentru a cunoaşte cu adevărat o priză de ceai, trebuie să ştii ce soi şi varietate este, cum a fost cultivat şi cules, cum au fost sortate frunzele şi cum au fost frunzele prelucrate şi ambalate. Atingerea plină de sensibilitate a vârfurilor degetelor celui care prepară ceaiul poate însemna diferenţa între un ceai de bună calitate şi unul obişnuit.”
Este descrisă pe larg ceremonia chinezească Kung Fu, un mod de preparare şi servire a ceaiului mai simplu şi cu durată mai mică decât cea din cultura japoneză. Astfel, de la fierberea apei până la servirea primei ceşti de ceai nu trec mai mult de 10 minute, iar celor cu experienţă în prepararea ceaiului întregul proces le ia cam 5 minute.
Ceaiul poate fi considerat o băutură democratică, pentru că era băutura împăraţilor şi a ţăranilor deopotrivă; deşi frunzele de calitate superioară erau rezervate pentru gusturile sofisticate ale celor bogaţi, toată lumea se bucura de varietatea şi proprietăţile tămăduitoare ale ceaiului. Totuşi, în China, ceaiurile sunt folosite mai mult pentru a preveni, decât pentru a vindeca. Ceaiurile curative se beau şi în cazul unor afecţiuni minore, încă de la primele semne ale apariţiei unui dezechilibru în organism. Paginile cu reţete de ceaiuri sunt foarte simpatice, am avut surpriza să descopăr şi unele mai neobişnuite, cu ingrediente ca orez prăjit, creveţi, fasole, crizanteme, ciuperci, ceapă, ridichi, etc.
Nu pot să spun că sunt o mare amatoare de ceremonii când vine vorba de ceai. Prefer să mă bucur de gustul băuturii în sine, nu prea pun preţ pe formalităţile pompoase. Şi cred că orice ceai are un gust mai bun când îl bei alături de cineva drag.
Nu am citit nici o carte despre ceai, servirea ceaiului , etc.. Dupa descrierea facuta de tine sunt tentata sa caut cartea:)
Ti-o recomand, e foarte bine scrisa, iar pozele sunt deosebite 🙂 Mi-a placut chiar mai mult decat “Cartea ceaiului”, mi se pare mai practica
Mie nu prea imi place ceaiul. Am acasa mai multe feluri, curative (din nefericire, extrem de amare), dar le beau extrem de rar, si numai de nevoie. In plus, sunt extrem de comoda si cum un ceai adevarat presupune ceva efort/deranj, prefer o cana de apa fierbinte cu miere de albine si scortisoara (pentru digestie, pentru slabit – proces extrem de lent, pentru gust dulce si sanatos).
Insa ii admir pe cei care au aceasta pasiune, mai ales pentru ca au rabdare si se pot bucura de lucruri pe care eu nu le pot intelege (cu toate ca uneori mi-as dori).
Interesanta ideea cu apa cu miere si scortisoara 🙂
Nici eu nu ma omoram dupa ceai, pentru ca ma gandeam inevitabil la cele curative – majoritatea sunt intr-adevar neplacute la gust, dar am descoperit asa multe sortimente neobisnuite, delicioase, ca am devenit fan 🙂
Pingback: Cum se păstrează ceaiurile « Zâmbet şi sănătate
Pingback: Precauţii privitoare la ceai « Zâmbet şi sănătate
Pingback: Ceaiul în lume – curiozităţi | Zâmbet şi sănătate